sunt jos

Aceeasi melodie ce-mi freaca urechea de mai bine de trei zile.

Ma uit la data ultimei postari si vad: 1 martie! 1, deci trecute aproape cinci zile de cand n-am mai actualizat jurnalul digital.
Zic! trebuie sa fi avut eu lucruri cu adevarat importante de mi-am “cenzurat prin oprire”, libera exprimare. Lucuri precum salvarea a doi pustani slinoşi, prinsi sub daramaturile blocurilor cazute dupa cutremurul de ieri.
Sau stai ma, ca parca n-a fost ieri!?!
[moment de respiro]

Deci da! mi-am adus aminte ca, mai nou, am un sef. Ba mint, chiar doi! ei fiind vinovati in intregime de oprirea postarii pe jurnal.
Unul dintre ei e haios. Altul incerca sa fie rau, iar (stai ca mai sus l-am uitat din socotit si p’al treilea) cu riscul de a va plictisi am sa spun ca exista si cel de-al treilea – care daca nu faci precum vrea el iti taie tot.
De la bani pana la nevoi.
E un fel de cea de-a treia nora negativa a “soacrei cu trei nurori”. Fereasca Dumnezeu de un astfel de sef, mai ales si femeie – cum e in cazul meu.
E genul ala de persoana caruia i se rup toate podurile, ineaca toate corabiile, mor toate berzele, daca nu ridici un deget atunci cand iti porunceste.
Si e grav.

Trecand peste sefi, peste sarcini, trecand chiar si peste martisoarele nedate, spre marea mea rusine, preaminunatelor fete ce-mi inveselesc zilele – anul asta ciu-ciu bani! – am observat cu nemarginit respect ca mihaitu.wordpress.com implineste astazi un anişor.
Fapt pentru care l-am dotat cu o poza. Sugestiva!
A, si dedublandu-ma, am inceput sa-i/sa-mi urez multa lumina, baterii, megabaiti si tot ce-si doreste aparatul foto sa capteze in noul an.
Uite cum trec anii!

In finalul postului, am sa intreb spasit daca se incumeta cineva sa modifice o hoarda de coduri css pentru mine, in nobliul scop de a optimiza pentru internet explorer 6 pagina unei minunate publicatii on-line.
Caci eu m-am incurcat la pauza de masa, cand dupa ce am “urcat” prin ftp fisierul aditional template-ului, respectiv ie6.css m-am pomenit cu un mare “nimic”, rezultatul urcarii lui fiind invizibil.

Cam atat de la postul de lucru 4. Să ne citim cu bine!

Totusi e bine de stiut ca nu-mi place rozul

Nea Costică inglobeaza profilul unui unchi intre doua varste al oricarei familii de romani. Are toate calitatile din lume, remarcandu-se de departe prin calmitatea cu care actioneaza in situatii dificle, candoare cu care isi trateaza nepoteii atunci cand este obligat sa le indeplineasca toate chitibusurile, rabdarea cu care le confectioneaza avioane bontite din hartie si chiar precizia cu care el le face totusi sa zboare dupa ce au fost rupte de catre cei doi impieliţaţi.
Dar printre atatea cuvinte de lauda, nea Costică se diferentiaza, ca orice om, printr-un defect. Unul singur! N-are ţinere de minte…

Deseori este trimis sa cumpere tot felul de lucruri. De la apa minerala, bere pentru frat-su, covrigei pentru aia micii, papiota, prosoape, hartie igenica si multe altele. Cam tot ce se poate gasi in casa unui om si lipseste. El este calul de bataie al “familiei ocupate” din perioada moderna.
Numai ca defectul lui cu pretentiile unei familii moderne, si ocupate pe deasupra, nu prea se potrivesc, deoarece Costică al nostru cam uita sa cumpere anumite chestii. Este chestionat deseori de catre fratele lui, care-si permite sa-l ia la rost dupa ce se intoarce de la aprozar:
- Ai luat rosii?
- Da!
- Si babeţică pentru ala micu?
- Da!
- Tigari mi-ai luat?
- Aici le am!
- Perfect! Paine ai luat?
- …
- Sa nu-mi spui!?!
Nea Costel tace…
- Iară mă, iară? Fir-ar al dracului de noroc! Bă tu mereu uiţi câte ceva, bă nu eşti bun de nimic.

Pentru evitarea eventualelor complicatii fara rost, si trecerea peste defectul lui Costică s-a inventat lista de cumparaturi.
Fratele lui o intocmeste minutios, chinuindu-se sa scrie cat mai frumos si cu litere de-o schioapa astfel incat Costel sa o inteleaga. Este trecuta in fruntea listei painea pentru ca se stie ca nea Costel area o slabiciune pentru ea, fiind primordial uitata de catre cel din urma.
Sunt trecute si ouale, ceapa, rosiile si castravetii, scrise la fel de mare, de corect de rosu si de frumos pentru a straluci in privirea lui Costel.
Este pusa in buzunarul din dreapta dupa care eroul nostru este trimis sa faca toate cumparaturile.
La intoarcere este iar chestionat:

- Gata? te-ai descurcat?
- De minune! raspunde nea Costel
- Paine ai luat?
- Da!
- Oua?
- Le-am pus in plasa imediat dupa ce am cumparat painea!
- Castravetii si rosiile?
- Aici sunt!
- Ceapa?
Costeluş scotoceste prin sacosa de cumparaturi. Da din colt in colt, o intoarce pe dos, o sterge, dar nimic. Ia ceapa de unde nu-i.
- Bă tu ai uitat? Pai bine mă, nu ţi-am dat eu lista?
Nea Costel roşeste zicand:
- Am uitat de listă…

Impletit manual!

Observ in ziua de azi o rautate a oamenilor crescuta peste limita normala. De fapt mult peste limita normala, limita normala considerand-o ca ajungand nu la aplicarea agresiunii fata de semeni, violuri, crime sau alte mizerii faptuite de catre oamenii cu suflet pe doua picioare, ci lucuri marunte – precum invidie, barfa, ura, indiferenta.
Acum cateva zile vedeam din autobuz cum un individ zacea pe caldaramul din fata Muzeului Judetean, poate beat, poate mort, poat doar somnoros dar nici macar bagat in seama de vreunu trecator.
Oare s-a oprit cineva sa il intrebe pe cersetorul de la gura statiei de metrou, de ce a ajuns in halul ala? Chiar daca poate multi vor spune ca odata l-au “ajutat” financiar oferindu-i 2 lei, tot indiferenti sunt daca nu s-au aratat oarecum interesati de situatia lui.
Oare a intrebat cineva pe individa ce chestioneaza studentii Universitatii din Pitesti despre ziua in care se afla – de ce face asta, fara a-i raspunde doar simplu prin: sambata, luni sau miercuri?
Oare s-a oprit cineva sa schimbe doua vorbe cu un amarat, ce se “plimba” pe holurile spitalului, intr-un carut cu rotile, avand amblele picioare amputate de la genunchi in jos?
Oare a stat cineva mai mult de trei ore de joaca cu un copil dintr-un centru de plasament, dupa ce s-au impartit cadourile “umanitare”?
Cred ca asta e indiferenta…

Miercurea trecuta, asteaptam autubuzul in statia de la liceul Bratianu. Doi oameni in varsta, sot si sotie se apropie de o tanara si intreba puternic de numarul autobuzului care tocmai a trecut.
Ea le raspunde rapid, iar dupa ce le vede feţele se departeaza.
Initial nu am realizat de ce tipa a facut lucrul asta. Dupa cateva momente, batraneii probabil isi dau seama de reactia individei si simtindu-mi prezenta se apropie de mine.
La trecerea urmatorului autobuz, batranica ma intreaba care a fost numarul lui. Tocmai trecuse linia 19, ii spun dupa care le vad chipul amandurora si realizez de ce intrebau.
Erau orbi.
Ochii lor albi ce se pot observa atat de bine nefiind acoperiti de o pereche de ochelari, par infricosatori. Probabil din aceasta cauza reactia tipei cu care ei intrasera initial in contact a fost de respingere.
Situatia mi s-a parut si mie ciudata, mai mult fiind frapat de puterea cu care doi ochi albiti iti pot strapunge constiinta; gandul suferintei traite de catre persoana respectiva, suferinta urmata si cauzata de catre pierderea vederii facandu-te incapabil sa reactionezi in vreun fel.
Gandindu-te numai cat de greu este sa afli o veste adusa de catre un medic indiferent, ca intr-o zi iti vei pierde definitiv vederea. Observand pe fiecare zi cum capacitatile vizuale ti se diminueaza, dorindu-ti sa mai poti vedea pentru ultima oara culorile unui curcubeu, verdeata ierbii de primavara, culoarea cerului ori figura propriului tau copil – doar pentru a iti inmagazina imagini pe care dupa o perioada nu le vei mai putea vedea deloc.
O clipa in care totul devine relativ, in care totul se transforma in negru, o clipa dupa care esti condmanat sa “traiesti” doar cu amintiri.

M-am trezit din blocajul mental fara sa ma indepartez. Mi-am dat seama ca cei doi au nevoie de ajutor. I-am intrebat ce autobuz asteapta si am hotarat sa astept langa ei pana cand cei doi se vor urca in siguranta in mijlocul de transport.
Asteptatu 8-ul, pentru a ajunge in Trivale. Mi-au spus ca vor ajunge la Gara Sud (primul capatul de liniei al autobuzului) iar cand nu vor mai auzi zgomotul motorului isi vor da seama ca au ajuns la jumatea calatoriei lor.
Dupa ce autobuzul se va pune din nou in miscare, vor sti ca acesta se va indreptat spre al doilea capat al liniei, din Trivale, iar de acolo spre aparatmentul lor nu mai este mult de mers.
M-a coplesit totusi raspunsul lor ferm, negativ, cand m-am oferit sa ii ajut sa gaseasca autubuzul ce duce direct, fara vreo oprire, catre destinatia lor. El mi-a spus cu un zambet rupt ca oricum au prea mult timp, iar casa are acelasi miros, acelasi sunet…

Nu pareau bogati si nici prea fericiti. I-am intrebat cum de s-a ajuns aici. Tot el mi-a raspuns ca a ramas nevazator in urma unui accident de munca. Mi-a istorisit succint cele intamplate, pe un ton calm, rar, dar rostit cu putere.
Femeia ce ii sta alaturi la brat – a doua sotie, deoarece prima “nu a suportat să ma (n.n. să-l) invete cum sa “vad” din nou” – este nevazatoare de la varsta de 8 ani. “Am cunoscut-o in urma cu patru ani, si de atunci ma ajutat foarte mult” spune strangand si mai mult bratul ei.

- Nu mai e nici pic de zapada! rosteste mirata doamna
- Da !?!
- Sigur, trebuia sa se auda de la pasii nostri.
Mirat, a trebuit sa recunosc faptul ca pe straduta respectiva nu era nici pic de zapada, mai ales dupa ce domnul m-a pus sa-i confirm spusele ei.

Vezi! ti-am zis ca mi-e de mare ajutor!

Am asteptat cu ei schimband cateva vorbe, timp de alte cateva minute. La sosirea autobuzului m-am oferit sa-i conduc pana la Gara de Sud, dar m-au refuzat iarasi spunandu-mi: “Oi avea si tu alte treburi!”
I-am ajutat sa urce in siguranta in autobuz.
“Multumim din suflet, multumim ca ai stat cu noi. Multumim ca ai vorbit cu noi, nu des se intampla!”

La auzul multumirilor lor m-am simtit ca si cum as fi castigat potul cel mare. Parca aceste multumiri nu au fost cuvinte ci sageti ce au ajuns in locul unde toate “Multumesc-urile” ar trebui in mod normal sa ajunga.
E dureros intr-un fel, e magic, e diferit, cum poti primi un “multumesc” tocmai de la astfel de oameni. Cum tocmai astfel de persoane – care in mod normal, marginalizate fiind intr-un fel sau altul, ar trebui sa fie pline de indiferenta pentru toti din jur – reusesc sa se disocieze de atata rautate.
E ciudat cum “Multumesc-ul” lor ma umple de senzatia ca sunt inca om.

Tocmai ce astazi am avut ocazia sa vad pentru prima data un Duster pe una din strazile Pitestiului. Dupa ce am stat cateva minute bune in compania lui, admirandu-l ce e drept doar pe exterior, am reusit sa-mi fac o idee si sa dau un verdict.

Seamana cu o Kübelwagen. Ba chiar, pe nemţoaică vopseaua o “prinde” mai bine.

Bine ca… Dusterul vazut de mine era pe bleu-jandarm.

Surse imagini:
Jalopnik.com
Blog Automotorclub.ro

L.E.(27.feb.2010): Vad ca azi a aparut si pe Adevarul.

S-a cam intros antena cu curu-n sus de la “plecarea” vechilor “observatori”.

P.S.: Se recomanda Visine (cu “s” şi nu “ş”) pentru ochii rosii ai Alinutei. Ca prea o vad obosita in toate fotografiile. Cu precadere cele de pe ultima pagina a ziarului “Jurnalul National”.
Ptiu, ce ti-e si cu farmecele astea…

La cumpararea unui abonament folositor transportului in comun, esti imediat legitimat. E si normal ca trebuie sa iti spui numele si sexul, altfel cum ai dovedi ca abonamentul de calatorie este al tau!?! Dar! mai nou, trebuie sa spui si cu ce te ocupi, pentru a evita eventualele imprumuturi ale abonamentului altor persoane, sau doar pentru a afla casiera informatii, gratuit, la care de obicei nu ar fi avut acces. Informatii tocmai bune de talmacit la o cafea cu prietenele ei curioase de varsta mijlocie. “Fată! ştii că Fănel e parchetar?”
“Hai mă, du-te…”; “Serios, am aflat azi cand i-am scris un abonament pe o săptămână!”

Mie imi place caci doar asa pot fi ceea ce vreau eu. Pot fi student; ma pot întineri pentru o saptmana sau chiar o luna trecandu-ma pe abonament elev; ori daca ma trezesc binedispus, pot fi chiar director!
Uneori ii spun ca sunt scafandru sau gigolo, dar isi da seama de gluma si trece repejor pe abonament “salariat”, prescurtat in coltul din dreapta cu un SAL marişor.

Odata i-am spus duduii ca nu sunt nimic. M-a scos din pepeni o coada infernala pana la ghişeu, iar acolo am deversat tocmai cand a ajuns la intrebarea idioata: “ce esti? elev, student, salariat, munictor necalificat, etc…”
- Nu sunt nimic doamna!
Se vedea clar in ochii ei ca ar mai fi vrut sa isi completeze variantele de raspuns ale intrebarii cu: nestiutor, liber profesionsit, scandaligiu, taietor de frunze la caini ori halberist, dar mania mea a facut-o oarecum sa se abtina.
Mi-a aruncat in sila un: “Nu se poate asa ceva!”, dupa care a trecut peste intrebarile cu job-ul si m-a intrebat de linia pe care vreau abonamentul.
In urma, deja imi mustea in constiinta un etern regret. Cum ma sa nu fiu nimic! N-am si eu o ocupatie in lumea asta! Cum pot trai asa, cand nici macar roul de “nimic” nu-l pot avea.

Astazi am vrut sa par liber, asa ca am comandat:
- Un abonament pentru un somer, pe o saptamana intreaga de la baiatu’, fara numarrr!

Nu stiu daca sunt beat, dar e cert ca mi-am adus aminte de ceva ce mi-a “tulburat” copilaria; mi-am adus aminte de elefănţelul cu apa. Da, ala de il umpleai cu apa, avea un dop undeva prin fundul plasticat al elefantului folosit pentru a inmagazina presiunea apei, apa ce urma a fi ulterior evacuata pe trompa “animalului” in scopul “impuscarii” adversarului.
Juca rolul unui pistol cu apa; era greu de utilizat pentru ca nu avea tragaci iar pentru impuscarea inamicului trebuia apasata burta elefantului. Era realizat dintr-un plastic moale din cate tin minte. Capatul trompei era prevazut cu o duza de pulverizare ce-mi dadea deseori batai de cap. Mai ales la modelul cu alimentare pe trompa (ca era si unul din ala).

Stiu ca la un moment dat imi cumparasera ai mei un pistol adevarat cu apa, verzui, transparent. Mi l-au cumparat mie, dar cum avea si am un frate mai mare, si l-a insusit, astfel incat eu am ramas tot cu vechiul elefant.
In “razboaie”, ca un combatant modern, el reusea mereu sa ma faca fleaşcă cu micul pistolaş chinezesc, eu fiind inca inarmat cu un elefant comunist.
Numai ca, pistoalele alea chinezesti aveau o defectiune. Ma rog, aveau mai multe… dar principala se lega de faptul erau usor casabile.
Se spargeau al dracului de repede, iar o mica fisura facea sa se scurca apa inmagazinata intr-un ritm alarmant – motiv de bucurie pentru mine si elefantul comunist.
Uneori chinezariile astea se lipeau cu penandez sau super glue (aka. prelandez sau superglu’), fiind tocmai bune pentru inca un razboi.

Mai tarziu am avut ocazia de “a-mi” achizitona un super liquidator (un fel de pistol cu apa mai mare, ce-l numeam atunci super lipidator) cu care imi stropeam vecinele, doar cu scopul de a le face sa il certe pe fratele meu, cu expresii precum: “frate-tu ala bombeu iar m-a stropit cu apa, uite cum mi-a facut tricoul…”.
Si rau ii parea lui…

Ce mai vremuri…

Sărăcuţul lejereanu, de când nu a mai avut el parte de filmuleţe. Iar pentru a-l revitaliza, am să-i dau două de data asta:

1.Mă întreb: oare mai e bună coloana verterbrală a ăstora? :

2.Da, pentru ea m-aş muta în Brazilia! Citeste mai departe…