sunt jos

Ma astepta de ceva vreme buna o fotoleapşa de la Spit it out. Eh, iata ca astazi am prins o zi buna in care “biroul” meu a scapat de toate mizeriile gazduite.
In sensul de cd-uri, pachete de ciunga, pahare, baterii, cabluri de date si praf, iar profitand de aceasta ocazie, l-am pozat.
La serviciu n-am birou, pentru ca nu prea am serviciu, asa ca ma voi lauda doar cu cel de acasa. Nu cu serviciul ci cu biroul

Iată:

Eh, acum trebuie putin lamurita toata situatia.

In partea din dreapta sus se poate intrezari un ursulet de plus. Eh, il cheama sugestiv Gogu’, denumit astfel dupa alte 4 milioane de romani. De fapt nu a fost botezat dinainte, sau cel putin eu nu pot detine astfel de informatii, asa ca am decis, dupa ce l-am primit, sa-l adopt si sa-l botez crestineste, numindu-l astfel, la pura intamplare, Gogu’. L-am primit la scurt timp dupa dalmatianul de cauciuc cu supapa (o sa va spun cateva vorbe despre el alta data), adica undeva acum 2 ani jumate.
E o minunatie de ursulet de plus, dar e slobod la gura. Astfel incat, la o simpla apasare a labei lui de urs pufos, va incepe sa injure ca toti dracii. Incepe suav cu o melodie, continuand sa cante de zor Fuck Fuck Fuck! tinand-o astfel pana la sfarsit. Bine… asa o tinea pana cand i s-au cam terminat bateriile si dintr-o data in loc de injuraturi a inceput sa indruge un fel de melodie rock satanica.
Pesemne ca si un ursulet de plus poate “lua Braila”.
La inceput mi-a placut, ca injura frumos, dar de cand cu satanismenele si bateriile, are interdictie pe labuta, iar daca cineva il va atinge din greseala, doar o perna aruncata peste urs il va face sa taca.

In coltul diametral opus, se afla relicva, cadavrul decedat bineinteles (spun asa pentru ca pare doar putin ofiliti din cauza iernii) a celebrului bonsai ce odata imi inverzea camera albastra.
A murit saracul dupa ce a indurat o sete istovitoare timp de o saptmana. L-am lasat “cu dintii cracile la gard” dupa ce am plecat la peşte uitand complet de el. Acum ii pastrez ramasitele doar de decor. Se poate observa in poza alaturata lui, cum arata cand era tânăr ficior.
Vai de copilul ala care il voi avea…

Desupra ecranului puteti observa o foaie taiata, o matrita, pentru a-mi eticheta cu adresa blogului, mapa cu care obisnuiesc sa ma duc la facultate. Si eventual unele din caiete, unele din cursuri si pereti ai institutiilor si masini si mai vedem ce se gaseste…
Asta da propaganda!
Foaia a stat si ea multe zile pe biroul meu, deoarece, dupa taiere, mi s-a facut rau din motive necunoscute, dupa ce mi-am taiat adanc degetul stang cu cutterul ce-l utilizasem la taiere literelor din foaie. Litere ce pot fi observate, mai jos sub tastatura.

A, da si tastatura, ce are obiceiul de a se mai aprinde din cand in cand, inlesnindu-mi noptile intunecate in care trebuie sa “bat la tastatura”.
E primita cadou de la fratele meu cel scump si drag. :X

Pentru mai multe poze apsa butonul de mai jos. Da, ala in care scrie “Citeste mai departe”
Intr-un final, cine doreste sa se molipseasca tacit cu fotoleapsa asta, este rugat sa o preia.
Chiar vreau sa vad birourile tuturor indivizilor/individelor ce-mi populeaza blogroll-ul

Citeste mai departe…

Am dat peste o minunatie de cataloga in ultima perioada. E scump, bine colorat, l-as putea numi chiar de calitate, numai căăă… hai sa spun asa, in privinta lui am o mica nelamurire.

Inteleg eu ca pretul “e la podea” dar totusi, se face reclama la parchet laminat, covoare si linoleum, sau pantofi, patine si roşcate?

De ce atunci cand spui ceva magnific, ce ar trebui sa intre in posteritate, ceva nemaipomenit, se va gasi cineva sa-ti inteleaga mesajul pe dos, ca la telefonul fara fir, iar atunci cand spui ceva prost, din greseala, ceva ce n-ar trebui memorat si auzit de catre nimeni, atunci toti vor retine mesajul fara niciun fel de bruiaj, fix cum l-ai scuipat din gura, cuvant cu cuvant, fara vreo interpretare.

Din vechea industrie petroliera a statului romanesc, vine un nenea Gigel, fost electrician AMC (abreviere: Aparate de Masura si Control) si rosteste putin nemultumit:
“Pentru mine era mai greu drumul pana la serviciu decat munca de acolo. Noi, ăstia de la AMC, ne facuseram si paturi, eu imi adusesem si perna de acasa, daca faceam schimbul 3, sa stam si noi linistiti.
Ne sunau aia de jos (n.n. alte instalatii ale vechiului combinat petrochimic pitestean, deservite de sectia AMC) si ne chemau la interventii. Le spuneam, hai ma ca venit imediat, si ajungeam dupa trei ore.
[...] Ce viata ami mai dus! [...]
Acum am iesit la pensie! Am pensia 13 milioane.
Nu-mi convine, castigam mai mult la serviciu!”

Poate e un incendiu? Poate e  fumul scos de un gratar incins? Poate e fumul lu’ tanti Cici, pensionara din blocul C3, care fumeaza ziar? Sau poate cineva a aprins Focul lui Sumedru?

Nici gand, e doar aburul ce-l scoate de vreo doua zile centrala termica de cartier.
Poate daca as fi trait in vreo Elvetie contemporana, mi-as fi spus ca polueaza, ca tot fumul e urat in designul spatial, sau ca-mi abureste privelistea spre diferiti astri, dand eventual in judecata unul dintre “organismele locale”, dar traiesc intr-o amarata de Romanie si “nu ma doare nici in cot”. Mai ales intr-un cartier in care, timp de 20 de ani, am respirat pulberi de combinat petrochimic, miros de gratar venit din balconul vecinului de sub mine, si uneori fum de la vecinul din blocul alaturat care obisnuia sa-si lase fierul de calcat in priza.
Dar totusi, puteau si ăştia sa anunte, ba! dam si noi drumu la centrala aia si o sa iasa putin fum. Nu va impacientati, ca nu ia nimic foc intre orele 21.00 si 5.00! Ca poate asa scapau duduile de la 112 de cateva alarme false, cativa ipocriti fricosi cu inima slaba, de un eventual preinfarct, si un pusti cu spirit informational de cativa metri de mers pe jos in cautarea unui subiect, incins…

Imi pastrez o sigura consolare! De cand a fost pornita centrala, sosetele mele se usuca pe calorifer in aproximativ 20 de minute. Cornometrat! sau nu chiar…
Deci se merita.
A, si… nu-mi mai iese abur din gura in sufragerie

In preajma sarbatorilor de iarna, din motive puerile, am fost nevoit sa ma deplazez pentru cateva ore in targul auto saptamanal din Pitesti.
Nu aveam intentia de a cumpara o masina de acolo, nu cred ca as face greseala asta vreodata, si nici mici nu voiam sa mananc. Da… nici pe asta nu as vrea sa o incerc.
Imi trasportam corpul ligamentos doar in interes de serviciu. Sau ma rog…, nu asta conteaza. Treaba e ca trebuia sa ma intalnesc cu un individ dubios, pe care-l cunosteam de ceva vreme, tipul ala de om numit popular “bisnitar”. Dar ce va spun eu… ca nici asta nu conteaza !?!

Ceea ce conteaza e ca am spart o oglinda! Bine, pentru unii ignoranti nici asta nu ar conta, dar pentru mine da.
Cunoscutul, caci nimeni nu vrea sa pomeneasca numele unui bisnitar (ca altfel nu ar mai fi bisnitar, nu ?!?), m-a poftit in masina lui, doar pentru a sta cateva momente de vorba si a depana amintiri caci odata mi-a fost coleg de liceu.
Am binevoit de a ma aseza pe scaunul din dreapta al masinii, am vorbit despre bani, despre bujii, placute de frana, si nu in ultimul rand, despre gemenele ce odata ne-au facut sa plangem ca prostii. Beti!
Am schimbat locurile, caci in dreapta ma simteam neajutorat, si nu in ultimul rand pentru a-i da o cheie masinii lui, oferite bineinteles spre vanzare, timp in care am mai vorbit despre kilometrajul masinii, despre o pedala de frana lipsa si despre faptul ca eu incrucam mereu geamana lui cu geamana mea. Nu stiu daca o faceam intentionat!

Trebuie sa relatez ca nici pe locul soferului nu m-am simtit prea in largul meu, si imediat am trecut la o strategie ampla, probabil din plictiseala, si anume cea de a cuceri si locurile din spate ale autoturismului.
Asa sunt eu nesimtit, ma bag in lucrurile oamenilor mai mult decat m-as baga in ale mele.

Nu puteam sa-i calaresc omului masina fara sa socializam. Asa ca probabil cand i-am marturisit cu lux de amanaunte, si o nemarginita strangere de inima ca incurcam geamana, miselul cred ca mi-a cusut o cheita. Pe intelesul tururor, cred ca mi-a facut o poanta. Sau mi-a pus piedica, sau m-a fraierit, sau… luati-o cum vreti.
Cert e, ca pe bancheta sapte a automobilului statea strategic plasata o oglinda retrovizoare, pe care initial am observat-o, ba chiar i-am si zis individului ca admir in draci unica lui piesa de valoare ce sta nestingherita pe bancheta. O unicitate de oglinda, lunga, prevazuta cu doua zgarciuri, ce numai in bazarul din Vitan se poate gasi. O oglinda numai buna pentru a fi sparta si ulterior a aduce ghinion.

De aia o priponise miselul acolo. Voia sa ma pedepseasca pentru modul in care, intentionat sau nu, i-am confundat geamana. Ma stia ca am mintea scurta, si ca in urmatoarele doua secunde ma voi aseza ca o vita peste ea, uitand ca e acolo. Fapt ce s-a si intamplat!

Imediat am reusit sa ma ridic de pe ea, mi-am constat pagubele rapid, mai ales ca nu au fost niciunele, iar el, in tot timpul asta ce credeti ca facea. Radea miselul, radea cu marginimile buzelor pana dupa urechi.

Pe moment pagubele au fost minore, dar se anunta un viitor greu.
Şapte ani de ghinion!

Asa ca daca nu mai public pe blog timp de 13 zile consecutive, va rog, sunati voi la salvare…

Simti cum te trage de gat in jos pentru a te imbratisa si pentru a-ti spune ca nimic nu face un ban in afara caldurii oferita de catre pat si dulceata ce ti-o poate ceda. Ieftin!
In toate acele momente vei simti ca are dreptate. Ca ai da cam tot sa isi continue rolul, ca ar fi mult mai placut si comod sa te asezi in pat, dar totusi nu te-ai dezlipi din fata televizorului chiar daca ochii-ti plang, si corpul iti tremura.
Te va cuprinde si iti va face ochii mai mici decat ii aveai pana acum, la un moment dat iti va trage si mana de pe cotiera fotoliului, astfel incat sa pari un idiot.
Te va face sa topai prin camera. Te va face sa te speli pe fata, si nu in ultimul rand, te va face dependent de cafea.
Uneori iti va baga ceva in ochi, facandu-te astfel sa-i inchizi fara vointa ta. Da! e sâcâitor dar pe langa asta, e si un violator de intimitate!

El e somnul, ce deseori te cuprinde atunci cand vezi un film.
Atunci cand vizionezi un film bun trebuie sa il faci sa dispara cu orice pret, dar totusi daca te uiti la “The men who stare at goats”, ar fi bine sa-l lasi sa-si faca mendrele transcedentrale.

[...]
T.R: nici nu mai angajeaza nici nu da afara
T.R: asa ca…
.Eu.: mama
.Eu.: era azi intr-un 2
.Eu.: aglomeratie
.Eu.: ceva de speriat
Citeste mai departe…

Trebuie sa marturisesc cu lux de amanunte ca nimic nu ma induioseaza mai mult decat sintagma “de ce imi vorbesti asa?”
Pot auzi tot felul de declaratii lacrimogene, marturisiri siropoase completate si de gesturi sinucigase ale persoanelor ce-mi relateaza dragostea eterna, atat timp cat nu aud replica de mai sus, totul e un fâs.

Am observat ca reactionez diferit iesind din coconul meu antisocial in urma cu cativa ani buni. Socotind anii dupa neveste, astfel incat sa nu stiti cand se plaseaza actiunea, am sa va spun ca se intampla undeva pe la a treia.
Era o fata cuminte, romantica, cu ochi albastri, dar cam blonda. Iar pe langa asta era si putin fluturatica, conotativ vorbind, astfel incat dupa ce mi-a insinuat prin fapte ca m-ar fi inselat cu un slions pe nume An***, mai tinea cu toata inima sa-mi spuna ca e un idiot de baiat cu care se cearta pe fiecare zi, dar pe care-l iubeste.
Iar ca orice mascul lovit in orgoliul propriu de o blonda ce iubeste un idiot, cu care se mai si cearta, am inceput sa deversez.
A putut sa ma opreasca de abia dupa ce mi-a rostit “de ce imi vorbesti asa? mai ales ca n-am facut nimic”.
Umplutura “mai ales ca n-am facut nimic” a diminuat mult puterea codului de acces, dar totusi m-a facut sa accept cu zambetul pe buze ca o blonda ma poate insela cu un tip slinos pe nume An****, cu care se mai si cearta din cand in cand.
Ce frumos!!!

Urmatorul lucru observabil s-a intamplat acum doi ani, cand aflandu-ma intr-un decor minunat alaturi de a cincea nevasta oficiala (cred ca am numarat bine), dupa un schimb de replici taioase, cauzat de duhul ei “imaculat in greseli”, am inceput sa vorbesc ca un mitocan.
Mereu am considerat-o pe a cincea nevasta cel mai bun exemplar de femeie, sau hai ma rog, aproape cel mai bun, deoarece stia sa comunice. Cel putin pe aceeasi frecventa cu mine, astfel incat, in loc sa-mi dea doua palme si sa plece mi-a spus: “de ce imi vorbesti asa?”
Tot aproape cel mai avansat exemplar l-am considerat si pentru ca a stiut sa foloseasca sintagma cheie la momentul potrivit. Avea un oarecare interes…

Am subliniat si inchis capitolul indoielilor in ceea ce priveste faptul ca am sau nu o problema cu “de ce imi vorbesti asa?”, in urma cu un an.
Aflandu-ma intr-o vizita amicala, imbarbatat de alcool si mai mult stimulat de varul milostiv de care va povesteam si in postul precedent, m-am apucat sa injur sub identitatea “milostivului”, una bucata roman plecat peste hotare.
Si cum tot injuram, de tradare de tara, de mafie si de capsunari, nenea imi raspunde interogativ cu celebrul: “de ce imi vorbesti asa?” Evident am cazut dupa scaun intr-o depresie murdara, plangandu-mi in pumni sub acuzarea ca am putut rani senimentele unui biet amarat culegator de capsuni.
Patru zile nu am fost bun de nimic…