sunt jos

O durere intensa de masele imi imobilizeaza gura de vreo doua zile, impiedicandu-ma astfel sa mananc normal si sa injur normal.
Maselele influenteaza negativ, indirect, actiunea de scoatere a vorbelor murdare pe gura. Sunt doua la numar, asezate la marginea maxilarului superior si inferior. Sunt tratate dar nu prea. Adica au fost folositi, in urma cu doi ani, cativa lei buni, pentru repararea craterele aparute, pe si intre ele.
Dupa lucrare, am fost foarte multumit. Atat de multumit incat ajunsesem sa racolez oameni cu probleme in ale dintilor, si sa ii indrept spre cabinetul unde-mi “lucrasem” maselele.

Totul a fost nedureros, aratos, alb si frumos. Cu plomba de plastic de ulitma generatie. Bine… nu stiu daca era chiar de plastic, dar cel putin asa am fost “mintit”.
Totul a fost frumos, timp de doi ani. Fix dupa implinirea a celor doi ani, si trecut peste cu o zi, am poftit la o nuca. Nu mai mancasem nuci de multi, multi, ani si cum aveam masele noi, da-i si imbuca.
Aici a intrevenit problema, a intervenit necuratul. A intrevenit crapatura! chiar intre ele.
Ce era sa fac, ca doar stomatologul nu da garantie. Si chiar daca ar fi dat, doi ani se implinisera deja, doi ani si o zi. Ghinionistul de mine.

Ca toti oamenii, nu ma duc la doctor daca n-am dureri. Poate sa-mi cada si o mana, daca nu ma doare nu vad rostul de a face o vizita medicului. Si in cazul maselei la fel. Crapatura nu a fost dureroasa, deci fara doctor.

Nu a durat mult pana cand s-a spart si a doua. (E ruda cu maseaua de minte, si vecina unde mai pui. “Masea de minte!” Ca am doar una. Iar acest lucru se poate observa cintind toate postarile mele din 2008 pana acu’. Ca de atunci o am. Dar tot de atunci este teapana si sanatoasa printre celelalte mortaciuni.)
Nici cea de-a doua nu a durut la spargere. De fapt, si-a pierdut o mica particica, un ciot din margine, restul rezistand eroic, sustinuta si de o plomba. Una dintre multele plombe de plastic, pusa de aceeasi “doctora stomatolog” .

Ehe, si maselele astea cum stateau ele mândre si frumoase, putin ciobite, in gura tanarului nostru blagoslovit – mai mult lovit deat blagos – nu au durut pana alataieri!
Pana cand s-au si cam umflat, cu tot cu falcuţă, imbolizandu-mi barbia si gura.

Acum nu stiu, daca mint sau spun adevarul. Dacă chiar ma doare maseaua sau vreau sa am un motiv bun – dezinfectant – pentru a trage ceva la ea, maine.

Inca o pozica de la minunatul termometru, ce stie sa masoare gradele de 0 cu plus sau minus. De data asta, acelasi dispozitiv, dar doua temperaturi diferite.

Chinezărie?

Mi-au trebuit aproape 13 ore pentru a ma convinge ca intr-adevar sistemul sanitar romanesc pute in draci. 13 ore in care am “interactionat”, cu aproape toti indivizii ce-l alcatuiesc. De la tipa “slinoasa”, ce croseteaza ciorapi si uneori mai raspunde apelurilor de la 112, la asistenta de pe ambulanta, la medicul de garda, la liftiera si intr-un final la medicul specialist.
13 ore dezgustatoare.

Dar e Ajunul Craciunului si asta nu trebuie sa fie citit acum.
Acum e timpul de colinde si urari, de vin fiert si scortisoara. De miros de brad si – aproape – cozonaci.
Ca tot veni vorba de urari… As avea si eu cateva de spus, dar sunt multe, si poate mult prea plictisitoare, unele sunt imbolduri de a petrece, macar, Craciunul alaturi de familie, dar poate unii gandesc altfel si cine sunt eu sa le zdruncin ideile?

Asa ca ma rezum doar la a spune un simplu: Craciun fericit!

A trecut o perioada de vreme, cand nimic si nimeni nu ma facea sa racesc. Sa racesc, in sensul de a ma gripa si nu ca un motor de dacie din ‘87, ci ca un adevarat om. Cu stari febrile, cu dureri de gat si strufigături ( a se citi stranuturi).
De la Craciunul anului 2008, pana in luna octombrie a acestui an, nicio viroza respiratorie ori vreun guturai gutuios nu s-a atins de mine.
Am fost chiar extaziat, mirandu-ma si intrebandu-ma, la inceputul lui octombrie: ” Ba ce rezistent am fost, uite ca nu s-a atins niciun virus de mine!”
Dar, imediat dupa semnul exclamarii, am stranutat… Si o gripa nenorocita a inceput sa traga de mine.

Au trecut doua saptamani, pline de ceai, fervex, modafen si alţi “nasturi”, doua saptamani in care am avut timp sa ma injur in gand… “Pai bine mă! Nu mă puteam abţine din a mă mira de ce nu am racit până acum”. “Poate daca nu imi spuneam ca sunt rezistent nu mai raceam”.

De aici a inceput cosmarul. Dupa cele doua saptmani jegoase, dupa multe zile de concediu, m-am facut bine.
Au trecut trei zile, bune… In a patra am iesit prin oras, dezmăţat, ca mama m-a facut fudul.
In a cincea am inceput sa stranut si cum (nu) se putea astepta deja, am racit! Nu am mai luat medicamente, deja luasem multe inainte de a treia zi.

Dar m-am reparat, destul de repede, pesemne ca anticorpii mei erau deja antrenati, in lupta de dinainte.
Spre “norocul” meu, am reusit sa dau peste alta gripa, pe care, initial am suspectat-o ca fiind una porcina.
Era inceputul lunii decembrie, iar prin facultatea unde mai obisnuiesc din cand in cand sa-mi rup coatele, circula zvonul ca ar fi venit vreo patru studenti spanioli.
Nu conta ca erau raciti sau nu, conta mai mult ca erau spanioli, iar tot ce vine de peste granita era suspect de porcina.
Asa ca am hotarat sa imi iau iarasi concediu, dar degeaba… Deja eram atins de una bucata virusel.
Si iar am tras ponoase timp de o saptmana.

Ieri, primesc un telefon de la o minunata colega, prin care eram anuntat, cu o voce tremuranda, că ar avea nevoie de mine. Bine, nu chiar de mine, ci mai mult de serviciile mele. De genul: imprimari si transport.
Niciodata nu am stiut ca pot face imprimari la comanda si eventual transport la comanda, la domiciliul clientului, pe un ger naprasnic – gratis. Aseara am aflat ca pot face si asta!
M-am imbracat bine, cu bocanci cu fular cu manusi, cu tot, si am plecat spre centrul orasului, cu una bucata de coala a4 imprimata ca la carte. Ce era sa fac… sunt un bun samaritean, nu-mi pot lasa aproapele in balta, sau in nameti…
Dupa ce am inmanat “coletul”, m-am intors glorios, aproape evlavios, cu un sentiment bogat dar si cu o febra morbida.
Inainte de a pleca, auzisem la televizor, ca vezi Doamne, gripa porcina s-ar raspandi mult mai repede pe timp geros, din cauza sensibilitatii foselor nazale, sau ceva aproximativ, nu stiu ca nu am vazut tot articolul.

Stau si ma intreb, oare sa fiu eu ipohondru si sa-mi imaginez acum ca sunt racit? Sau sa fie a patra oara, cand racesc in mai putin de doua luni.

Ipohondru ori ba, cert e ca acum trag de nas, ma doare gatul, capul si nici muschii nu ma slabesc!

Sa golesti paharele, iar dupa asta sa te apuci de intreprins alte chestii, nu poate fi tocmai un lucru inteligent.
Astfel incat dupa ce ai baut aproape 2 litri de bere, nu e tocmai indicat sa te apuci de mesterit la instalatia electrica a casei, cautand sau nu senzatii tari.
Nu e indicat dar nu si interzis. Mai ales pentru mine, cand alaltaieri, dupa aproximativ doi litri de bere, m-am apucat de fixat firele instalatie improvizate – ce de mai bine de doi ani, imi imprejmuieste dormitorul aproape de la un cap la altul. Instalatie de iarna, cu beculete colorate, instalatie ce mi-a fost lene sa o dau jos probabil si din cauza faptului ca uneori da o lumina… blajină.

Luru mare nu e de fixat la ea si la fire implicit, ci doar de introdus doua tije mici, in gaurelele prizei, pentru a o face sa lumineze – dar cum eram beat si limba ceasului de perete fluctuand intre ora 3.30 si 4 dimineata, treaba devine mult mai complicata.
Imbarbatat de aburii alcoolului, apuc tijele si le introduc rapid in priza. Nimic!
Scot o tija din priza, pun mana pe ea, dupa care o bag la loc. O scot si pe a doua, iar dupa 2 secunde imi dau seama ca ceva imi tot inteapa cotul.
Era curentul bineinteles, care nu-si gasise altceva mai bun decat sa gadile cotul unui betiv. Tot, bineinteles, el, naprasnicul, m-a facut sa tip ca din gura de sarpe, trezind eventual din somn aproximativ 2-3 vecini.

Partea proasta la mine e ca, atunci cand ma lovesc, ori imi produc rani asupra propriului corp – voluntare sau in(…) – râd. Râd al dracului de tare!
De data asta am inceput sa rad, dar si sa injur. Probabil din cauza alcoolului.

***

Dupa cum se poate observa si in pagina “Despre”, uneori incurc insecticidul cu odorizanul de camera.
Poate s-a intrebat cineva, ori ceva, vreodata, cum vine asta.
Pai eram anul trecut, intr-o tagma revelioneasca, ca sa nu spun ca faceam parte din cenaclul bautorilor de gin, aciuat in preajma revelionului, doar pentru consumul gratis de alcool bun si rece.
Era ora 3, cred, petrecerea a inceput sa ia un fagas nedorit. Indivizii, trei la numar, ramasi din ultimul recensamand de bautrua – ca se bea normal, pe grupe, berarii la berari, ginarii la ginari, ţuicarii la ţuicari, ca nu te puteai amesteca unde nu-ti dorea stomacul – ramand intr-o camera maricică, cu o combină si o masa plina de gin.

Facand o paratenza, as dori sa mentionez faptul ca e aproape imposibil dupa un sfert de sticla de gin sa-ti dai seama, daca un spary odorizant, este un spray odorizant, sau nu.
Cum petrecerea luase un fagas nedorit, dupa cum spuneam mai sus, din toate privintele, am apucat bucatica de spary si dai. Si dai, si dai, si dai! Până la fund.
Initial nu mi-am dat seama ca e un amarat de insecticid, pana cand o parte – mai treaza – a cenaclului a resimtit mirosul intepator, si pana cand bineinteles nu am mai putut respira in camere.
In acel moment am simtit nevoia de a iesi pe afara.

In centrul orasului se dadea o petrecere indracita, asta fiind anul trecut dupa cum bine, sau prost, spuneam deja.
Dupa cum bine sau prost spuneam deja, anul trecut, in orasul unde am petrecut revelionul, nu a nins mai deloc. Sau cel putin asa mi-am dat seama din spusele unor indivizi si din aspectul strazilor, mult prea curate, pentru o data de 2 si 3 ianuarie.
In ciuda faptului ca nu a nins pe data de 1 ianuarie 2009, eu credeam ca afara e zapada cat casa, ba chiar ghetus.

Dar de unde mama, erau doar sticle sparte…
Mi-am dat seama de lucrul asta, dupa 3 zile cand am vazut ca pantofii mei erau mai taiati decat un emo. Normal, orice betiv iubeste o partie pe care poate patina, din orice ar fi ea realizata.

***

Treaba cu şosetele o sa o povestesc mâine.

Să încep cu noul termometru fixat în centrul Piteştiului, care e atât de inteligent încat poate măsura temperatura de 0 grade. O face şi cu plus şi cu minus.

…şi tot n-am inţeles, cum şi cine?!?.

Iar în ultimă instanţă, uite şi un mic afiş destul de “bine facut”.

La inceputul lui octombrie, cateva creire minunate se hotarasera sa transforme spatiul verde din spatele blocului intr-o parcare.
Au fost facute niste proteste “nevinovate”, dar degeaba. In fine, s-a trecut la treaba.
S-au taiat copacii, s-a inlaturat stratul de verdeata, dupa care s-au pus bordurile.
S-au fixat bine cu ciment, dupa care s-a luat pauza. Prea multa munca strica mereu!
Pauza s-a terminat in urma cu o saptmana, durand deci, aproximativ doua luni jumate. Baietii intorcandu-se probabil cu alte ordine venite de sus, au trecut imediat la scoatere bordurilor montate cu doua luni inainte, pentru a sparge o buna parte din trotuarul ce odata, servea locatarilor ca mijloc de acces in bloc.

S-au scos bordurile… S-a depus multa munca, asa ca: iarasi doua zile pauza!
Astazi, baietii s-au intors cu forte noi, si s-au pus pe munca. Dar s-au pus, nu gluma, astfel incat au muncit la asezarea asfaltului pana la ora 19.
Nu mai punem la calcul ca afara si burnita bine, de vreo 4 ore.
Asa e romanu’, ori munceste ori ba!

Acum stau si ma gandesc, punandu-mi doua intrebari tâmpite:
1. O fi lucrarea de calitate din moment ce e realizata noaptea si pe o asemenea vreme?
2. Aproape 3 luni pentru o parcare? (acum inteleg de ce in 20 de ani, am putut construi atat de multe autostrazi!)

Da, stiu, blogul asta parca e in moarte clinica. N-am mai dat cu subsemnatul de peste 3 zile, iar ultima data cand am facut-o, a fost dupa o pauza lunga. Deci din pauza dupa pauza si iar o pauza dupa cele doua pauze, se pote observa ca nu mai am timp liber pentru a mai scrie o maslina, o jumară, o atentie.
Se vede ca mai si muncesc. Da, muncesc! Si imi pare rau ca neglijez bloaga.
La ce muncesc eu, o sa vedeti peste cateva zile, poate cel mai probabil la inceputul saptamanii viitoare.

Pana si fotobloaga am marginalizat-o din lipsa timpului liber.

Urat din partea mea!
O sa dau maine cu “caracterul” pe aici, deoarece am cateva subiecte tocmai bune de asternut in foaie digitala.

Nu am inteles niciodata de ce in filmele hollywoodiene, calculatoarele scot niste sunete ciudate atunci cand sunt utilizate.
Am vazut asta si la 2012 cand la un moment dat, tipul negru, ii prezenta presedintelui SUA cateva date importante despre starea pamantului. Calculatorul folosit pentru prezentare, scoatea niste sunete s.f. ce se aseamanau mai mult cu suntele produse de o sabie Jedy si nu de un procesor sau cooler.

Am inceput sa le urasc, considerandu-le de-a dreptul penibile si plictisitoare; sunete ce dau filmului un aer glumet si ireal.

In ultima parte, nu pot intelege de ce tot in filmele americane, se foloseste tastatura pentru a deschide o amarata de poza cu ajutorul calculatorului. S-a inventat mouse-ul, mama lui de mouse.
continue reading…