sunt jos

Observ in ziua de azi o rautate a oamenilor crescuta peste limita normala. De fapt mult peste limita normala, limita normala considerand-o ca ajungand nu la aplicarea agresiunii fata de semeni, violuri, crime sau alte mizerii faptuite de catre oamenii cu suflet pe doua picioare, ci lucuri marunte – precum invidie, barfa, ura, indiferenta.
Acum cateva zile vedeam din autobuz cum un individ zacea pe caldaramul din fata Muzeului Judetean, poate beat, poate mort, poat doar somnoros dar nici macar bagat in seama de vreunu trecator.
Oare s-a oprit cineva sa il intrebe pe cersetorul de la gura statiei de metrou, de ce a ajuns in halul ala? Chiar daca poate multi vor spune ca odata l-au “ajutat” financiar oferindu-i 2 lei, tot indiferenti sunt daca nu s-au aratat oarecum interesati de situatia lui.
Oare a intrebat cineva pe individa ce chestioneaza studentii Universitatii din Pitesti despre ziua in care se afla – de ce face asta, fara a-i raspunde doar simplu prin: sambata, luni sau miercuri?
Oare s-a oprit cineva sa schimbe doua vorbe cu un amarat, ce se “plimba” pe holurile spitalului, intr-un carut cu rotile, avand amblele picioare amputate de la genunchi in jos?
Oare a stat cineva mai mult de trei ore de joaca cu un copil dintr-un centru de plasament, dupa ce s-au impartit cadourile “umanitare”?
Cred ca asta e indiferenta…

Miercurea trecuta, asteaptam autubuzul in statia de la liceul Bratianu. Doi oameni in varsta, sot si sotie se apropie de o tanara si intreba puternic de numarul autobuzului care tocmai a trecut.
Ea le raspunde rapid, iar dupa ce le vede feţele se departeaza.
Initial nu am realizat de ce tipa a facut lucrul asta. Dupa cateva momente, batraneii probabil isi dau seama de reactia individei si simtindu-mi prezenta se apropie de mine.
La trecerea urmatorului autobuz, batranica ma intreaba care a fost numarul lui. Tocmai trecuse linia 19, ii spun dupa care le vad chipul amandurora si realizez de ce intrebau.
Erau orbi. continue reading…

Tocmai ce astazi am avut ocazia sa vad pentru prima data un Duster pe una din strazile Pitestiului. Dupa ce am stat cateva minute bune in compania lui, admirandu-l ce e drept doar pe exterior, am reusit sa-mi fac o idee si sa dau un verdict.

Seamana cu o Kübelwagen. Ba chiar, pe nemţoaică vopseaua o “prinde” mai bine.

Bine ca… Dusterul vazut de mine era pe bleu-jandarm.

Surse imagini:
Jalopnik.com
Blog Automotorclub.ro

L.E.(27.feb.2010): Vad ca azi a aparut si pe Adevarul.

S-a cam intros antena cu curu-n sus de la “plecarea” vechilor “observatori”.

P.S.: Se recomanda Visine (cu “s” şi nu “ş”) pentru ochii rosii ai Alinutei. Ca prea o vad obosita in toate fotografiile. Cu precadere cele de pe ultima pagina a ziarului “Jurnalul National”.
Ptiu, ce ti-e si cu farmecele astea…

La cumpararea unui abonament folositor transportului in comun, esti imediat legitimat. E si normal ca trebuie sa iti spui numele si sexul, altfel cum ai dovedi ca abonamentul de calatorie este al tau!?! Dar! mai nou, trebuie sa spui si cu ce te ocupi, pentru a evita eventualele imprumuturi ale abonamentului altor persoane, sau doar pentru a afla casiera informatii, gratuit, la care de obicei nu ar fi avut acces. Informatii tocmai bune de talmacit la o cafea cu prietenele ei curioase de varsta mijlocie. “Fată! ştii că Fănel e parchetar?”
“Hai mă, du-te…”; “Serios, am aflat azi cand i-am scris un abonament pe o săptămână!”

Mie imi place caci doar asa pot fi ceea ce vreau eu. Pot fi student; ma pot întineri pentru o saptmana sau chiar o luna trecandu-ma pe abonament elev; ori daca ma trezesc binedispus, pot fi chiar director!
Uneori ii spun ca sunt scafandru sau gigolo, dar isi da seama de gluma si trece repejor pe abonament “salariat”, prescurtat in coltul din dreapta cu un SAL marişor.

Odata i-am spus duduii ca nu sunt nimic. M-a scos din pepeni o coada infernala pana la ghişeu, iar acolo am deversat tocmai cand a ajuns la intrebarea idioata: “ce esti? elev, student, salariat, munictor necalificat, etc…”
- Nu sunt nimic doamna!
Se vedea clar in ochii ei ca ar mai fi vrut sa isi completeze variantele de raspuns ale intrebarii cu: nestiutor, liber profesionsit, scandaligiu, taietor de frunze la caini ori halberist, dar mania mea a facut-o oarecum sa se abtina.
Mi-a aruncat in sila un: “Nu se poate asa ceva!”, dupa care a trecut peste intrebarile cu job-ul si m-a intrebat de linia pe care vreau abonamentul.
In urma, deja imi mustea in constiinta un etern regret. Cum ma sa nu fiu nimic! N-am si eu o ocupatie in lumea asta! Cum pot trai asa, cand nici macar roul de “nimic” nu-l pot avea.

Astazi am vrut sa par liber, asa ca am comandat:
- Un abonament pentru un somer, pe o saptamana intreaga de la baiatu’, fara numarrr!

Nu stiu daca sunt beat, dar e cert ca mi-am adus aminte de ceva ce mi-a “tulburat” copilaria; mi-am adus aminte de elefănţelul cu apa. Da, ala de il umpleai cu apa, avea un dop undeva prin fundul plasticat al elefantului folosit pentru a inmagazina presiunea apei, apa ce urma a fi ulterior evacuata pe trompa “animalului” in scopul “impuscarii” adversarului.
Juca rolul unui pistol cu apa; era greu de utilizat pentru ca nu avea tragaci iar pentru impuscarea inamicului trebuia apasata burta elefantului. Era realizat dintr-un plastic moale din cate tin minte. Capatul trompei era prevazut cu o duza de pulverizare ce-mi dadea deseori batai de cap. Mai ales la modelul cu alimentare pe trompa (ca era si unul din ala).

Stiu ca la un moment dat imi cumparasera ai mei un pistol adevarat cu apa, verzui, transparent. Mi l-au cumparat mie, dar cum avea si am un frate mai mare, si l-a insusit, astfel incat eu am ramas tot cu vechiul elefant.
In “razboaie”, ca un combatant modern, el reusea mereu sa ma faca fleaşcă cu micul pistolaş chinezesc, eu fiind inca inarmat cu un elefant comunist.
Numai ca, pistoalele alea chinezesti aveau o defectiune. Ma rog, aveau mai multe… dar principala se lega de faptul erau usor casabile.
Se spargeau al dracului de repede, iar o mica fisura facea sa se scurca apa inmagazinata intr-un ritm alarmant – motiv de bucurie pentru mine si elefantul comunist.
Uneori chinezariile astea se lipeau cu penandez sau super glue (aka. prelandez sau superglu’), fiind tocmai bune pentru inca un razboi.

Mai tarziu am avut ocazia de “a-mi” achizitona un super liquidator (un fel de pistol cu apa mai mare, ce-l numeam atunci super lipidator) cu care imi stropeam vecinele, doar cu scopul de a le face sa il certe pe fratele meu, cu expresii precum: “frate-tu ala bombeu iar m-a stropit cu apa, uite cum mi-a facut tricoul…”.
Si rau ii parea lui…

Ce mai vremuri…

Sărăcuţul lejereanu, de când nu a mai avut el parte de filmuleţe. Iar pentru a-l revitaliza, am să-i dau două de data asta:

1.Mă întreb: oare mai e bună coloana verterbrală a ăstora? :

2.Da, pentru ea m-aş muta în Brazilia! continue reading…

Se observa clar aseara cand m-am intros acasa, ca ceva e schimbat in toata atmosfera.
Asta-i vremea ce-am “pohtit”!

Pornind de la o emisiune in care moşierul Mircea Dinescu indemna populatia sa plece si sa se stabileasca cu toate catrabalâcurile la tara, s-a ajuns la o discutie apriga intre mine si un mare sustinator al traiului in mediul rural.
Avand de partea mea faptul ca m-am nascut si crescut in oras, locuind si traind pana acum tot in oras, sunt sustinatorul inrait al acestui mediu.
Contracandidatul meu de expunere care s-a nascut si a trait pana la varsta de 20 de ani in mediul rural, mutandu-se ulterior in oras pentru un loc de munca bun, nu este de aceeasi parere cu mine.
Trebuie explicat ca persoana cu care am avut disputa are 20 de ani petrecuti in mediul rural si alti 20 in mediul urban, fapt pentru care cred ca are o imagine detaliata a celor doua medii de viata.
Pentru o mai buna relatarea a faptelor o sa il numesc pe “contracandidatul” meu: M.

M. mi-a aruncat in discutie argumente precum “viata la tara este mult mai sanatoasa decat cea de la oras”, argumente pe care le-am aprobat cu mult respect. Dupa, mi-a spus ca “in mediul rural poti face o economie bunicica, scutind banii pe care in mod normal ii dadeai pe cateva legume, cateva gaini si un porc” . Raspunsul meu a fost ferm: ” da! poti economisi ceva doar daca ai un venit stabil dintr-o anumita sursa”
“Cum asa?!?”

Pentru a-i arata de ce consider mediul rural inca o loterie i-am pus cateva intrebari. Presupunand ca vom trai fara niciun venit, doar cu aer, luand spre exemplu un proaspat absolvent de liceu sau facultate ce se muta la tara imediat dupa terminarea anilor de studii. Se pun intrebarile:
- De unde va avea el bani sa cumpere rasadurile ori animalele? presupunand ca terenul si casa necesara mutarii acestuia in mediul rural le are deja, primite ca mostenire.
- Daca acesta va face rost de bani pentru cumpararea celor din urma, cu ce va trai individul cat timp plantatiile vor creste, cat timp animalele vor creste? Timp ce nu trebuie neglijat, daca mergem pe premisa mutarii in mediu rural si inceperii unei vieti de la zero.
- Oare va avea o productie sanatoasa? intrebare ce se merita completata prin: Oare animalele nu vor muri? oare plantatiile nu vor fi distruse de diferiti factori?
- De unde vor veni banii pentru a ara terenurile primite ca mostenire?
- Ce se va face iarna? De unde vor veni banii pentru lemnele necesare incalzirii casei?

“Bun, bun, gata! mi-a spus M.; te angajezi!”

Ok, unde?!?!
In principiu “piata de desfacere a locurilor de munca” (ironic) in mediul rural este mai mult decat inexistenta. Poate singurele locuri de munca ce merita si ofera un venit lunar satisfacator sunt cele de preot, politisit, invatator si sa nu-l uitam in cele din urma pe vanzator. Spun asta pentru ca in ziua de azi sunt si principalele locuri de munca ce le poti gasi intr-o comuna romaneasca.

Locurile de munca “afiliate” unor ferme, locuri de munca ce ar fi trebuit sa primeze intr-un astfel de mediu, sunt total inexistente.
Dupa 1989, CAP-urile s-au desfiintat, iar de fermele ce odinioara (hai sa zicem ca produceau cat de cat, avand in vedere umflarea cifrelor) s-a ales praful.
Intr-un drum de aproximativ 30 de kilometri, din Pitesti pana in comunca din care ai mei bunici s-au incapatanat sa plece, exista doar o ferma.
O ferma ce asigura locurile de munca a doar 14 persoane, intr-o comuna de peste 2000 de locuitori.
Scadeti voi politistii, invatatorii, preotii si vanzatorii si vedeti cati someri raman.

Un job in trend in mediul rural ar fi cel “cu ziua”, in care esti platit cu 30 de lei pentru mai mult de 10 ore de munca.
Dar ce se va intampla cu timpul pe care initial il alocasei cresterii de animale, al culturilor? Oare nu am ajuns din nou un orasean, care ia dintr-o parte si da in alta?

M. s-a convins, iar intr-un final am ajuns la un consens: Poti trai la tara doar daca ai un venit stabil, precum pensie, somaj, ori alt ajutor oferit de stat.

Imi pare bine ca, la propriu, a aparut soarele si pe strada mea – de fapt pe a rasculatilor Horia, Closca si Crisan, ca eu nu am facut nimic bun in viata mea, astfel incat nici macar o ulita nu-mi poarta numele.
Totusi sunt mandru ca imi am locuinta pe singura (cred) strada cu virgula din Pitesti.

Inainte nu purta numele asta. Inainte aveam bulevard, numit “Petrochimistilor”. Eram fericit pentru ca stateam pe un bulevard ca un “boier” al sec XX cu palarie si baston, chiar daca primise numele asta in regimul comunist, tragandu-se de la combinatul petrochimic din apropiere.
Acum s-a decazut la strada – probabil si din dorinta de a arunca in uitare tot ce avea legatura cu scumpii si dragii comunisti.

E o strada unica, deoarece atunci cand trebuie sa ii rostesti numele, intre Closca si Horia trebuie facuta o mica pauza pentru virgula, doar nu o poti rosti asa in gol. Numele trebuie spus cu intonatie adecvata, Horia [virgula] Closca si Crisan! (bă tată, bă!)

Ca orice unicat are si unele probleme; in cazul ei – lungimea. E greu de spus Horia, Closca si bla bla bla, asa ca printr-o dispozitie a “Municipiului Pitesti” s-a cazut la intelegerea ca strada sa fie simplu prescurtata prin H.C.C.
Nu stiu daca asta s-a facut pentru a nu modifica aspectul cartii de identitate (daca rasculatii nu ar fi fost “prescurtati” ar mai fi fost adaugat un rand), sau pentru faptul ca locuitorii acestor strazi sunt cu precadere niste oameni lenesi (aici ma stiu pe mine) care ar fi tipat ca din gura de sarpe daca ar fi fost obligati in vreun fel sa rosteasca atatea cuvinte.

Initialele celor trei sunt binecunoscute de catre noi ăştia care mai traim pe aici, dar altii – fandositii de obicei, aia care se bucura de o strada simpla – intreaba deseori, la auzul H.C.C.-ului, ce mama dracu mai inseamna si asta.
Aici au si ei putina dreptate; cartile de istorie nu ne-au invatat cu H.C.C., ori ceva de genul: “revolutionarul H. a fost tras pe roata in fata a 3000 de iobagi. Aceeasi soarta a avut si revolutionarul C. sau ma rog, unul dintre cei doi C.”

Deseori mi se intampla, de exemplu cand ma duc la posta pentru ridicarea unui colet, ca putina din spatele ghiseului sa ma intrebe numele strazii. Rostindu-i clar “H.C.C.”, ea imi va cere lamuriri. Pentru a-i lumina necunoasterea o sa incep a-i istorisi toate intamplarile rasculatilor cu pricina, ori ii voi arata buletinul si o voi obliga musai sa foloseasca toate cele trei puncte din abreviere, durandu-ma in tare de necunoasterea ei.

De fapt ce au fost si revolutionarii astia? Trei scaieţi neimportanti! Da-i in ma-sa cu numele lor de iobagi manipulatori.

Inceputul acestui an nu a fost tocmai fericit pentru locatarii blocului **** din cartierul Prundu.
In dimineata zile de 14 inauarie 2010, dupa o supratensiune cauzata din motive nici acum cunoscute, in reteaua de tensiune a blocului mai sus amintit a fost indusa o tensiune mai mare decat cea nominala, provocand nenunmarate pagube printre aparatele electrice ale locatarilor.

La scurta vreme dupa ce D.P. a constatat ca din televizorul lui iese un fulm albicios, acesta a pus mana pe telefon si a sunat la “producatorul de energie electrica“.
„Initial, nu mi-am dat seama ce se intamplase. Venit de la serviciu am observat ca din televizor iese un fum albicios. Am crezut ca s-a stricat singur; chiar eram destul de nervos caci il cumparasem in urma cu 9 luni si ma gandeam ca se stricase intr-un timp relativ scurt.
Dupa, am incercat sa aprind lumina in camera, pentru a ma lamuri in legatura cu televizorul. Am constatat ca becul este ars, dupa care am vazut ca si cel de pe hol, se arsese.
Am iesit pe casa scarii si am observat ca fiecare dintre vecini avea cate o defectiune la unul dintre aparatele electrice sau electrocasnice. Impreuna cu alti doi vecini, am mers la administratorul blocului si i-am explicat cele intamplate. Dupa, am telefonat la “furnizorul de energie electrica”, si le-am spus de defectiuni.” – relateaza D.P., locatar al blocului in care s-a produs scurtcircuitul.

In aproximativ 3 ore, a fost trimisa o echipa pentru a determina cauza ce provocase defectiunile instalatiei electrice si implicit cresterea de tensiune.
Dupa o verificare sumara, echipa trimisa a constatat faptul ca un soarece reusise sa isi faca drum printre usa metalica ce acopereau tabloul de distributie al scarii blocului si sa roada firele de tensiune, cauzand astfel supratensiunea.
Aceasta a fost prima varianta a echipei, cu privire la cele intamplate, o varianta ce a trezit suspiciuni chiar si in mintea membrilor echipei de revizie, deoarece: “nu a fost gasit trupul neinsufletit al soarecelui”.
Astfel incat, dupa alte cateva minute de constatari echipa a putut oferi verdictul final, comunicat putin cam sec locatarilor.
„Mi-au spus: «Da… este vina noastra! peste cateva zile o sa vina o echipa sa constate defectiunile bunuriolor dumneavoastra!», dupa care si-au strans lucrurile si au plecat imediat. N-am mai avut timp sa ii intrebam ce si cum se intamplase ori cum ramane cu aparatele noastre.” ne spune M.F, un alt locatar pagubit in ziua de 14 ianuarie, citandu-l pe unul dintre membrii echipei.

De abia dupa trei zile, o echipa a grupului furnizor de energie electrica si-a anuntat venirea in ziua de marti 18 ianuarie, dis-de-dimineata, ajungand de abia in aparatamentele locatarilor dupa ora 18.

S-au constatat si numarat defectele, in total: 17 televizoare, 2 masini de spaltat, 9 combine frigorifice, 1 calculator, 4 monitoare, o imprimanta, toate becurile aparatamentelor de pe scara, si 6 neoane reprezentand mijloacele de iluminare a casei scarii.
„Mie mi s-a stricat televizorul, si combina frigorifica. Exceptand becurile. Am avut mare noroc! Inainte cu o zi a trebuit sa repar calculatorul unui prieten, si l-am deconectat pe al meu de la reteaua de tensiune, ramanand asa pana in ziua in care s-a intamplat accidentul. Daca nu aveam norocul asta cred ca piereau si ele” – marturiseste D.P.

La sfarist, echipa constatatoare impreuna cu locatarii pagubiti au completat fise de despagubire si a explicat cum va decurge actiunea de despagubire a pagubitilor.

Fiecare locatar cu unul sau mai multe aparate defecte, va trebui sa merga cu produsul repsectiv la un depanator autorizat sau daca produsul este in garantie la firma ce ofera service, platind diagnosticarea defectelor produsului.
Dupa diagnosticarea si constatarea defectelor, depanatorul autorizat sau firma de service va trebui sa inmaneze un aviz de reparatie prin care va declara daca aparatul mai poate, sau nu, fi reparat.
Daca aparatul poate fi reparat, pagubitul va trebui sa-si plateasca reparatia aparatului, din propriul buzunar, iar dupa acesta va trebui sa completeze o fisa si sa o depuna anexand chitanta, cu suma platita doar pentru reparatie, la oficiul de relatii cu clientii al comapniei “producatoare de energie electrica”, pentru ca in timp de 3 luni dupa depunere acesteia sa astepte primirea sumei platite pentru reparatie inapoi.

In cazul in care produsul nu se mai poate repara, pagubitul va trebui sa ceara eliberarea unei adeverinta de la service-ul autorizat, din care sa reiasa ca aparatul nu mai poate fi reparat. Acesta o va depune la sediul “furnizorului de energie”, urmand ca tot in timp de 3 luni dosarul sa ii fie acceptat, pentru eventuala remunerare.
Daca dosarul va fi acceptat, pagubitul va primi doar o parte din banii platiti initial pentru aparatul electric/electrocasnic, calculandu-se aici vechimea produsului.
Astfel incat, luand ca exemplu un televizor cu o valoare de 1.000 ron, cu o vechime de aprope un an si o perioada de „viata” maxima recomandata de catre firma producatoare de 8 ani, suma remunerata va fi de 875 de ron, calculandu-se astfel si anul de vechime.

“E revoltator, mai ales in cazul meu, ca trebuie sa fac «pachet» televizorul si sa-l trimit la Bucuresti pentru diagnosticare, asta intamplandu-se pe banii mei.
Presimt ca acolo isi vor da seama din ce cauza a fost stricat televizorul meu si mi-l vor scoate imediat din garantie, deoarece pe certificatul de garantie scrie clar ca garantia produsului nu se mai ofera in cazul in care a fost alimentat cu o tensiune mai mare decat cea normala.
Il voi trimite la reparat pe banii mei, lucuru pe care nu prea cred ca il voi face curand deoarece deocmandata nu stau prea bine cu banii, dar ce se va intampla cu restul garantiei mele. A produsului, ca mai avem doi ani? Mai mult ca sigur “compania producatoare de energie electrica” nu imi va mai deconta o ulterioara defectiune a aparatului, pe care de altfel, fara defectiunile produse de ei, as fi putut-o acoperi cu restul garantiei oferite de catre producatorul televizorului.
Cum e vorba aia romaneasca, si ***** si cu banii luati” – incheie D.P., privind dezamagit televizorul din peretele garsonierei lui.

Numele companiei cu pricina nu este publicat in articolul de fata deoarece acest simplu fapt ar fi putut aduce un prejudiciu imaginii grupului respectiv – acesta nefiind scopul postarii.
Numele persoanelor intervievate au fost schimbate la cererea acestora.