sunt jos

La marginea cartierului, fix in partea unde cele doua complexe se limiteaza, exista in urma cu 21 de ani o alimentara.
Inainte intrarii trona o imensa pancarta pe care scria cu litere ingrosate, rosii, imense, nimic altceva decat „Alimentară”.
Geamurile ce o inconjurau de jur imprejur erau pictate cu simboluri ce voiau a se asemana cu niste mere, pere, porumbi si uneori si cate un praz – pe ici pe colo.
Era supermarketul epocii comuniste, cu rafturi rosii si cosuri de cumparaturi din fier, impletite cu panglici micute din material plastic, verde sau rosu. Pot spune ca „Alimentara” era frumoasa, tinand cont ca produsele nu erau asa inghesuite precum sunt astazi, deoarce… ele nu prea existau.

Dar epoca a trecut, iar o data cu democratia si capitalismul – pe asezarea vechii alimentare s-a construit un supermarket ce poarta numele de „Romaria”.
Geamurile pictate cu poame, au fost inlocuite cu termopane. Cantarele electronice au luat locul vechilor balante; cosurile de cumparaturi din fier au fost inlocuite cu unele de plastic, iar rafturile au devenit peste noapte mult mai bogate.
Totusi nu trebuie sa va indepartati prea mult de la conceptia initiala, deoarece, din vechiul complex alimentar comunist au ramas totusi stalpii de sustinere (alimentara fiind construita la parterul unui bloc de locuinte, eventualele modificari in structura noului supermarket nu ar fi fost acceptate); niste borduri de sprijin pentru tamplarie; asezarea rafturilor; cateva combine frigorifice; si… si unele glume comuniste.

Chiar daca „personalul muncitoresc”, tind sa cred ca s-a schimbat destul de mult, vechea mana de munca fiind inlocuita acum cu carne proaspata de tun (cultă), dar cu unghii mari – prin spiritul colectivului circula inca niste poante cu “şpil” şi “tâlc”.
Am aflat asta dupa ce, intors pe la ora 19 acasa dupa multe ore de “bataie de cap” si cativa draci, am trecut si pe la Romaria pentru a-mi lua cateva chestii, d-ale gurii, nimicuri d-astea.
Dupa ce am umplut cosul, ajuns la casa, am intrebat timid vazand-o pe duduia din spatele ei destul de ocupata cu manechiura ei – “merge casa de marcat?”.

“Da’ ce, are picioare să meargă?!?”

Nu m-am aprins repede si am lasat-o pe duduie sa rada de propozitia mea. Am insiruit produsele pe banda, dupa care tipa s-a simtit oarecum obligata sa-si justifice gluma.

“Functioneaza, nu merge! Ca sa ştii si tu!” – imi spune strangand corector dintr-un ochi.

N-am reactionat pe moment si asta nu se intampla din cauza frumusetii ei de betonieră uzată candida mirifica, ci din incomeptenta mea.

Ma gandeam sa-i spun ca oarecum, conotativ vorbind, casa de marcat poate sa si mearga – cu electricitate – dar probabil conotativul ar fi fost destul de dificil pentru ea. Ma gandeam sa-i spun ca daca l-ar fi cunoscut probabil nu s-ar mai fi aflat acolo, pilindu-si „protuberantele osoase”.
Ma gandeam sa-i spun ca are un coeficient de inteligent deosebit, nedescoperind pana atunci, picioruşele pe care casa de marcat se rezema de “biroul” ei – sustinand in continuare: “Da’ ce, are picioare sa mearga?”.
Ma gandeam sa intru in universul ei “mergator” si sa o intreb oare cum reuseste sa se deplaseze un sarpe daca n-are picioare?
Imi venise in gand sa ii amintesc totusi de rotile “biroului” pe care este asezata casa de marcat atat de evidente in privirea oricarui cumparator – cu ajutorul carora, indirect, casa de marcat ar fi putut merge.
Dar m-am abtinut, spunandu-i decat un multumitor:

Hai laaaaasă-mă!

Urmat, în gând, de un: Mai vezi tu bacşiş de la mine, cand te-or da ăştia afară!

Nu stiu daca sunt beat, dar e cert ca mi-am adus aminte de ceva ce mi-a “tulburat” copilaria; mi-am adus aminte de elefănţelul cu apa. Da, ala de il umpleai cu apa, avea un dop undeva prin fundul plasticat al elefantului folosit pentru a inmagazina presiunea apei, apa ce urma a fi ulterior evacuata pe trompa “animalului” in scopul “impuscarii” adversarului.
Juca rolul unui pistol cu apa; era greu de utilizat pentru ca nu avea tragaci iar pentru impuscarea inamicului trebuia apasata burta elefantului. Era realizat dintr-un plastic moale din cate tin minte. Capatul trompei era prevazut cu o duza de pulverizare ce-mi dadea deseori batai de cap. Mai ales la modelul cu alimentare pe trompa (ca era si unul din ala).

Stiu ca la un moment dat imi cumparasera ai mei un pistol adevarat cu apa, verzui, transparent. Mi l-au cumparat mie, dar cum avea si am un frate mai mare, si l-a insusit, astfel incat eu am ramas tot cu vechiul elefant.
In “razboaie”, ca un combatant modern, el reusea mereu sa ma faca fleaşcă cu micul pistolaş chinezesc, eu fiind inca inarmat cu un elefant comunist.
Numai ca, pistoalele alea chinezesti aveau o defectiune. Ma rog, aveau mai multe… dar principala se lega de faptul erau usor casabile.
Se spargeau al dracului de repede, iar o mica fisura facea sa se scurca apa inmagazinata intr-un ritm alarmant – motiv de bucurie pentru mine si elefantul comunist.
Uneori chinezariile astea se lipeau cu penandez sau super glue (aka. prelandez sau superglu’), fiind tocmai bune pentru inca un razboi.

Mai tarziu am avut ocazia de “a-mi” achizitona un super liquidator (un fel de pistol cu apa mai mare, ce-l numeam atunci super lipidator) cu care imi stropeam vecinele, doar cu scopul de a le face sa il certe pe fratele meu, cu expresii precum: “frate-tu ala bombeu iar m-a stropit cu apa, uite cum mi-a facut tricoul…”.
Si rau ii parea lui…

Ce mai vremuri…

Postarea asta ar fi putut avea si tiltul: “Cum se distreaza un burlac de Sf Valentin”, ori “Ce prieteni idioti am”, sau “Cat de cretini sunt cei de la otv”, “Ori un dobitoc, incercand sa agate de Valentine’s day ceva «prospaturi» si-a gresit numarul de telefon dandu-l pe al meu pe un post de televiziune” – dar cel din urma ar suna mai mult a “Libertatea”, fiind prea asemanator ideologiei celor ce ii voi blama in acest post – in total dezacord cu principiile mele, iar celelalte fiind simple banuieli.

Pentru a va scoate putin din incurcatura cu tilurile am sa va povestesc, cu doua trei vorbe, cam cu cine impartam “covrigi” prin telefon ieri la ora 2 am. Trebuie sa marturisesc inca de pe acum ca povestioara face parte din categoria “personal”, asa ca nu se vor aproba comenatrii de genul: “dar ce ma intereseaza nene ce faci tu, si cu cine te certi tu, si cu cine imparti tu covrigi, si ce aventuri extracotidiene ai tu.”

Inapoindu-ma devreme acasa, dupa ce mananc si-mi fac un duş, ma priponesc cinstit in pat, asta fiind undeva pe la miezul noptii.
La ora 1.20 sunt trezit de telefon, care de vreo cinci minute incepuse sa sune necontenit. De obicei nu-l bag in seama iar daca e sa raspund cumva la astfel de ore, sunt mai mult decat indiferent cu interlocutorul, in sensul ca raspund si pun telefonul pe birou pentru a “vorbi” singur si pentru a nu ma mai deranja cu soneria lui. Dar azi noapte tot suna! In principiu m-am gandit ca e vreo problema, ca s-a intamplat vreo nefasta cu vreun amic, ruda, ori mai stiu eu ce persoana apropiata, asa ca am raspuns.
Pentru scurt timp se auzi un glas firav de femeie, dupa care convorbirea se inchise brusc.
Nu am dat mare importanta apelului crezand ca e una dintre fostele prietene cu apucaturi ciudate, ce vrea sa-mi chestioneze sufletul ori sa se lase indrumata in miez de noapte despre anumite lucruri marunte.
La scurt timp, telefonul a inceput din nou sa sune. De data asta era un numar secret.
L-am scos din priza pentru ca era si el saracul la incarcat si l-am pus pe silentios. Dar nici asta nu a mers. Incepuse sa vibreze mai rau ca un bord de dacie aflata in treapta a patra.
Atunci mi-a sarit somnul! Veste rea, caci nu fac niciodata mai urat decat atunci cand imi e perturbata somnul. Sunt pe principiul: cand imi sare somnul imi sar si dracii.

Ma uit la telefon, peste 20 de apeluri pierdute. Deschid lista cu apeluri si vad o multime de numere necunoscute. Intru imediat la idei si-mi zic ca nu-i a buna, gandindu-ma imediat ca numarul meu e facut public prin cine stie ce site inventat de un webmaster prost ingenios precum cel de la Pulso.
Deschizand calculatorul, fac o cautare rapida pe tata google dupa numarul meu de telefon, incercand astfel sa imi probez ipoteza, insa nu gasesc nimic relevant.
La scurta vreme primesc un mesaj.

ma numesc myky sunt d bukuresti.Daq akum sunt in DB l tara.Imi pare bn.

Raman perplex nestiind cum sa reactionez. In spun ca e vreo greseala, urmand a-mi adauga in minte: da, si eu sunt din Obrajistea de sus. La un moment dat, o sa iti para rau!”
In tot acest timp, telefoanele tot veneau, si bipuri si rasbipuri si semibipuri. Nu intelegeam care e treaba, daca pe internet nu sunt, atunci unde?
In urmatoarele secunde primesc cel de-al doilea mesaj scris intr-o romana de – (minus) clasa a treia:

ke dak esti l otv. Dc nu-mi raspunzi l ms ji.Nu ai kqedit.

Mi-a placut a doua parte in care ea stie sa scrie “mesaj”, cu “ji” deduncad in principiu ca alcatuieste cuvinte noi precum “mesaji”, dar prim parte m-a lasat masca. Cum mama dracu OTV? eu si otv? nu intelegeam rostul celor spuse.
Imediat am pronit televizorul si am dat pe otv, acelasi post unde un cretin cu freza de cocean canta manele, aceeasi emisiune mizera a celebrului Dan Diaconescu in care cica, mai nou, anumiti indivizi se indragosteau in direct.
Nu vad rostul intre numarul meu de telefon si spusele din mesaj, asa ca hotarasc sa sting televizorul si telefonul, bagandu-ma ulterior in pat.
Stau cinci minute gadindu-ma la ce cacaturi mai pot debita unii in ziua de azi. Dintr-o data ma trezesc si-mi zic: “ma, daca mesajul are dreptate?”. Ma ridic din pat, pornesc televizorul si-l potrivesc din nou pe otv, pornindu-mi si telefonul, moment in care, aproape instantaneu incepe sa sune.

De la celalat capat al liniei se aude o voce de femeie, ce ma intreba ce fac.
continue reading…

Din motive neintemeiate, cadenţa de publicare a articolelor de propaganda intestinala interspatiala pe acest blogşor s-a redus considerabil, ajungand la un nivel mai scazut decat cel al mării.
Ar fi sesiunea, bat-o vina, ar fi lenea, ar fi frigul ce-mi influenteaza in mod negativ gandirea, ar fi si imaginata deceptie in dragoste pe care evident imi imaginez ca o sufar. Ar fi multe, mult prea multe de spus, dar cum reusita comunicarii este intotdeauna relativa, nici nu voi incerca sa ma chiui ale preciza gandindu-ma ca s-ar putea ca nimeni sa nu priceapa nimic.

Sa incep cu:
Greutatea de mă bărbieri

Evident zilele de lene sunt multe, ba chiar nenunmarate in calendarul de pe biroul meu. Sunt zilele in care imi pierd chiar si abilitatea de a ma exprima din cauza lenei. E o lene care absoarbe tot in jurul meu, e ca o gaura neagra ce mananca tot ce e material si spiritual.
Inghitite de lene sunt si actiunile cotidiene, sau ma rog… vointa mea de a le realiza, astfel incat deseori reusesc sa supravietuiesc cateva zile bune, ca prin mirare de altfel, fara sa mananc, sa beau apa, sa-mi depozitez anumite nevoi, sau fara sa ma barbieresc.
Unii ar numi-o, hibernare, dar eu ii spun simplu: “lene”. Ce e mai simplu de atat?!?

Dupa cum subliniam mai sus, o alta necesitate a organismului uman este aceea de a-i fi amputat parul. De data asta nu voi intra in detalii si ma voi referi doar la barbierire si anume sctricta actiune de radere a parului “strict de pe fata”.
Din cauza acestor periaode lenese, pilozitatile ating o dimensiune considerabila, fiind al dracului de greu de indepartat ulterior. In principiu, stiu asta, dar tot in “principiu” nu-mi pasa, caci lenea aduce dupa ea si un kilogram de indiferenta.

In “secndcipiu”, totul devine dureros, pentru ca dupa lene si indiferenta, ca dintr-un pamant acoperit cu gheata iese un ghiocel numit personalitate.
Ansamblul de trasaturi morale, ce nu ma suporta cu barba, aceleasi trasaturi ce-mi spun des in propriul cap, ca e timpul sa ma rad.
Le urmez indata, caci stiu ca sunt ale mele, dar rezultatul nu e unul tocmai placut si deseori lasa puncte rosii pe fata mea, lame stricate si injuraturi.

Acelasi ansamblu de trasaturi morale, imi dau uneori si un gram de imaginatie. Pesemne ca tot uneori incerc sa-mi las “cioc”. Prin cioc rog sa se inteleaga taierea sistematica a parului facial, dupa anumite modele, à la Oncescu, à la Mutu, à la Paul Teutul Sr. si multi alti astfel colegi de-ai mei de gradinita.

Problema e ca nu ma pot suporta nici cu cioc. Nu am reusit niciodata sa stau cu o astfel de frizura faciala mai mult de cinci minute.
Timp de cinci minute, ma privesc din toate unghiurile si-mi dau seama intr-un final, chiar daca e asa sau nu, ca nu-mi sta bine cu cioc
Iar urmatorul pas, este acela de a-l eradica din schema.
A doua problema si cea mai usturatoare e ca, nu stiu din ce cauza, la a doua barbierire consecutiva in acelasi interval scrut de timp, tenul devine mult mai sensibil. Si astfel apar in plus, alte puncte rosii, alte injuraturi si alte lame ce par in utlizare mult mai stricate decat cele de mai sus.

Dar pentru toate asta, exista LIVEa Balsam!

O durere intensa de masele imi imobilizeaza gura de vreo doua zile, impiedicandu-ma astfel sa mananc normal si sa injur normal.
Maselele influenteaza negativ, indirect, actiunea de scoatere a vorbelor murdare pe gura. Sunt doua la numar, asezate la marginea maxilarului superior si inferior. Sunt tratate dar nu prea. Adica au fost folositi, in urma cu doi ani, cativa lei buni, pentru repararea craterele aparute, pe si intre ele.
Dupa lucrare, am fost foarte multumit. Atat de multumit incat ajunsesem sa racolez oameni cu probleme in ale dintilor, si sa ii indrept spre cabinetul unde-mi “lucrasem” maselele.

Totul a fost nedureros, aratos, alb si frumos. Cu plomba de plastic de ulitma generatie. Bine… nu stiu daca era chiar de plastic, dar cel putin asa am fost “mintit”.
Totul a fost frumos, timp de doi ani. Fix dupa implinirea a celor doi ani, si trecut peste cu o zi, am poftit la o nuca. Nu mai mancasem nuci de multi, multi, ani si cum aveam masele noi, da-i si imbuca.
Aici a intrevenit problema, a intervenit necuratul. A intrevenit crapatura! chiar intre ele.
Ce era sa fac, ca doar stomatologul nu da garantie. Si chiar daca ar fi dat, doi ani se implinisera deja, doi ani si o zi. Ghinionistul de mine.

Ca toti oamenii, nu ma duc la doctor daca n-am dureri. Poate sa-mi cada si o mana, daca nu ma doare nu vad rostul de a face o vizita medicului. Si in cazul maselei la fel. Crapatura nu a fost dureroasa, deci fara doctor.

Nu a durat mult pana cand s-a spart si a doua. (E ruda cu maseaua de minte, si vecina unde mai pui. “Masea de minte!” Ca am doar una. Iar acest lucru se poate observa cintind toate postarile mele din 2008 pana acu’. Ca de atunci o am. Dar tot de atunci este teapana si sanatoasa printre celelalte mortaciuni.)
Nici cea de-a doua nu a durut la spargere. De fapt, si-a pierdut o mica particica, un ciot din margine, restul rezistand eroic, sustinuta si de o plomba. Una dintre multele plombe de plastic, pusa de aceeasi “doctora stomatolog” .

Ehe, si maselele astea cum stateau ele mândre si frumoase, putin ciobite, in gura tanarului nostru blagoslovit – mai mult lovit deat blagos – nu au durut pana alataieri!
Pana cand s-au si cam umflat, cu tot cu falcuţă, imbolizandu-mi barbia si gura.

Acum nu stiu, daca mint sau spun adevarul. Dacă chiar ma doare maseaua sau vreau sa am un motiv bun – dezinfectant – pentru a trage ceva la ea, maine.

Da, stiu, blogul asta parca e in moarte clinica. N-am mai dat cu subsemnatul de peste 3 zile, iar ultima data cand am facut-o, a fost dupa o pauza lunga. Deci din pauza dupa pauza si iar o pauza dupa cele doua pauze, se pote observa ca nu mai am timp liber pentru a mai scrie o maslina, o jumară, o atentie.
Se vede ca mai si muncesc. Da, muncesc! Si imi pare rau ca neglijez bloaga.
La ce muncesc eu, o sa vedeti peste cateva zile, poate cel mai probabil la inceputul saptamanii viitoare.

Pana si fotobloaga am marginalizat-o din lipsa timpului liber.

Urat din partea mea!
O sa dau maine cu “caracterul” pe aici, deoarece am cateva subiecte tocmai bune de asternut in foaie digitala.

Sa vii obosit din diverse parti, serviciu, facultate, scoala, sau alte locatii colaterale, si sa nu te poti relaxa niciun minut cand ai ajuns acasa – din varii motive – e cea mai grea pedeapsa pe care o poate suporta omul modern.
Motivele uneori pot fi minore, peste care poti trece fara nicio dificultate. Dar uneori, unii dintre noi sunt mai ghinionisti.
Astfel incat, eu, astazi dupa mai multe ore petrecute la facultate, cu gandul de a-mi linisti memoria si asa aglomerata – nu de “dăşteptăciune” – m-am “dat oleaca-n pat” cum ar zice romanul. Or, to take a nap, cum zice americanul (asta am invatat-o din Sims (sic)).

Ah si ce bine e in pat dupa o zi istovitoare de munca.
peste doua minute…
Suna telefonul meu. Raspund, vorbesc putin. Ma pun in pat.
Cateva secunde. Tata vine de la serviciu. Tranteste usa de la intrare, dupa care aruna un ochi in camera mea.
Vede ca dorm, dar uita sa inchida si usa.
Greseala fatala in cazul asta. Eu nu pot dormi cu usa deschisa.
Tata, cu ideea de a vedea ce se mai intampla prin lumea asta larga, aprinde televizorul in bucatarie.
Pe langa prostul obicei amintit mai sus, si anume ăla de a nu inchide usile pe unde trece, mai are inca unul. Na… normal, om si defecte.
Dă televizorul tare! Mult prea tare. Si uneori uita sa-l mai si stinga.
Asa ca astazi, aprinde televizorul, ii seteaza volumul aproape la maxim, dupa care pleaca pe balcon.

Ies, putin iritat, sting televizorul, dupa care strig: Helouuu’, cineva in casa asta doarme! (neaparat cu u, la hello, ca altfel nu pricepe)
Oricum, de priceput nu cred ca a priceput, ca nu a auzit. Balconul fiind bine etansat de restul camerelor.
Deci totala pierdere de vreme.

Bunnn! Ma pun iarasi in pat, incercand sa ma calmez.
De data asta trec mai multe minute si ajung intr-o stare din aia… intre somn si realitatea. Cand se ingana somnul cu realitatea. Adica somnul, spune ceva, realitatea mai spune si ea ceva, s.a.m.d.
La un moment dat se aude interfonul.
Si suna al dracului de tare, ca e fix in pix fix cu usa mea.
Ma ridic si raspund.
- Da!?!
- ***** e acasa?
- Da!
- ***** e acasa? Alo…
- Da domnle’ e acasa !!!
- Asa, deci e acasa da?
- Da, e! hai domne spune ce vrei mai repede.
- Pai as… Alo, se aude? (discutie a interlocutorului, cu alt interlocutor) nu stiu ce are nu se aude ma Gica, nu apas eu bine?
- Spune domnule ce dracului vrei! Ca te aud!
- Asa, hai ca se aude. Pai vreau sa coboare nea ***** până jos.
Conversatia se intrerupe brusc. Probabil din cauza gradului inalt de specializare al individului in utilizarea tehnologiei ultramoderne, precum cea a interfonului.  Moment in care spun in gandul meu (dobitoc, cretin de om ce esti, ca nu ma lasi sa dorm, fu#$%* ##!!@%^ ^$%@@#, bou, ratat, @#$^&!! @%^@ #@$$)

Il anunt pe tata, ca un idiot il cauta, dupa care ma culc iarasi.
Bine indesat in pat, astept acum somnul sa vina.
Si ce crezi ca se intampla ?
Suna telefonul fix.

Greu sa ai blog cu multe postari. Am cautat un articolas 2 ore, si degeaba. Am instalat si plug-in pentru cautari, dar tot nu m-a rezolvat.
Norocul meu ca sunt berbec (a se citi zodie), iar nativii din aceasta zodie nu se lasa cu una cu doua.

8 si 10 ore la facultate, pff… Ma deprima! Iar despre timpul liber, normal ca nu am ce zice, caci practic nici el nu mai exista.
Asa ca de azi, rar, rar tare in scris pe aici.
Plus ca de saptamana asta imi dau seama, ca teoretic, conform programului: E greu al dracului sa muncesti! )

Am greturi matinale! De la ora 7 pana la ora 10 sunt intors pe dos, n-am rabdare, sunt trist, iritat si parca am si frisoane.
Fost-am dus luni, la doctorul de familie cu problema durerii de spate (stiti voi, de la tema aia carata in urma cu ceva vreme), iar dupa 3 ore de asteptat la coada am reusit sa il salut si sa ii spun tot ce am pe inima, sau ma rog… pe sale.
Si cum credeti ca m-a diagnosticat? Eh… mi-a spus ca am rosu-n gat si de asta ma doare spatele.
Am ramas masca!
Mi-a dat biseptol si paracetamol, zicandu-mi sa le consum intens.
De la biseptol sau probabil din alte cauze, mi se pare mie ca am inceput sa o iau razna. Mintal vreau sa zic. Mi-as trage un sageata-n cap! (se observa nu?)
Daca anul a fost murdarit de criza, inseamna ca eu sunt invechit si de abia acum simt criza. Care de fapt e o criza de sanatate.

Deci dupa cum spuneam, conform simptomelor: Astept sa nasc!