sunt jos

[...]
T.R: nici nu mai angajeaza nici nu da afara
T.R: asa ca…
.Eu.: mama
.Eu.: era azi intr-un 2
.Eu.: aglomeratie
.Eu.: ceva de speriat
continue reading…

…intrebi o femeie ce varsta are si un barbat de ce nu circula cu masina pe zapada.

Nu pot gandi ca o minte feminina, pentru ca probabil, din inversa chestie, Dumnezeu mi-a dat o gandire specific masculina. Probabil una redusa ce e drept, una ce uneori nu poate intelege cum poate gandi o femeie de rand.
In toata perioada in care am fost un slujitor al dreptatii pe acest pamant mocirlos, nu am putut intelege de ce unele femei rostesc numele unor barbati, persoanelor care nu au habar nici in cea mai mica masura despre indivizii respectivi.
De obicei, eu ca reprezentant unic al masculinitatii cartierului in care traiesc si a altor zece mile de inprejurimi, nu obisnuiesc sa spun intelocutorului meu, intr-un dialog, numele anumitor persoane pe care in mod sigur, interlocutorul nu le va cunoaste.
Se pot folosi sintagme precum: un coleg, un amic, un individ necunosc, pentru usurarea conversatiei, in locul numelor.

Inca din copilarie, m-am intalnit cu o astfel de chestie, pe care nu ma putut sa o suport.
Colega de gradinita, al carui nume il uit din motive tehnice, tinea cu tot dinadinsul sa imi explice cu lux de amanunte cum Virgil, amicul ei din grupa mijlocie o facea sa rada aratandu-i poze cu girafe portocalii.
Aveam sa aflu ca Virgil este chiar amicul ei din grupa mijlocie de abia dupa ce facusem o postdocumentare “elaborioasa” si nu dupa cum ea ar fi trebuit sa-mi spuna dinainte de  a-si incepe discursul. Că asa e logic nu!?! ca inainte de toate, sa se faca o sumara introducere a personajelor.
Am inteles-o pe respectiva, ca doar era si ea mica. Gradiniţă, ce sa-i ceri…

In scoala generala, o alta individa pe nume Ana (da da… de data asta amintirile incep sa-mi revenia) avea sa-mi spuna ca e de-a dreptul indraogstita de Serban.
Ehe… dragii mei, mult timp am crezut ca Serban, e un individ paros, cu lanturi de metal, ghiuluri si geaca de piele, si nu unul dintre membrii formatiei Animal X.
Am aflat asta prea tarziu, cand tocmai eram in liceu si nimic nu mai conta.
Am inteles-o pe respectiva, ca doar era si ea mica. Scoala generală, ce sa-i ceri…

In liceu, una dintre scumpele mele colege, aveau sa-mi dezvaluie in fiecare zi tocmai mie, cum un anume Claudiu a facut-o sa planga de ziua ei.
Deci, bun… cine e Claudiu? Nu am aflat din prima, am aflat dupa zece luni.
Am inteles-o pe respectiva, ca doar era si ea mica. Liceu, ce sa-i ceri…

Mai tarziu, cand serviciul este si el o chestie menita sa-ti ocupe timpul liber, o buna amica, ma racoleaza intr-o zi in incinta unui mall renumit din Pitesti. Unul din alea… unu’!
Si-mi spune:
- Auzi, hai sa-ti spun ce mi-a facut Vlad… deci marti dimineata cand m-am trezit, m-a sunat si sa vezi[...] Dar nu ti-am spus ca[...]
- Dar, cine e Vlad?
Aici ea se schimba la fata. Dupa doua secunde de rastimp imi spune:
- Un tip, nu-l stii tu oricum…

Nu stiu de ce am vaga impresie ca trifoiul a fost descoperit in moldova. Probabil doi tipi, venind cu turma or dat peste plantuţa asta si or spus:

Uăi, şie-i asta?
Îi o plantă…
Băi, tu ieşti prost? Văd şi eu că-i plantă, dar şie nume ari?
Uăi nu ştiu…
No, hai să-i zişem trifoi. Că uiti! are tri foi, uăi, vezi!?! Tri!

Sa golesti paharele, iar dupa asta sa te apuci de intreprins alte chestii, nu poate fi tocmai un lucru inteligent.
Astfel incat dupa ce ai baut aproape 2 litri de bere, nu e tocmai indicat sa te apuci de mesterit la instalatia electrica a casei, cautand sau nu senzatii tari.
Nu e indicat dar nu si interzis. Mai ales pentru mine, cand alaltaieri, dupa aproximativ doi litri de bere, m-am apucat de fixat firele instalatie improvizate – ce de mai bine de doi ani, imi imprejmuieste dormitorul aproape de la un cap la altul. Instalatie de iarna, cu beculete colorate, instalatie ce mi-a fost lene sa o dau jos probabil si din cauza faptului ca uneori da o lumina… blajină.

Luru mare nu e de fixat la ea si la fire implicit, ci doar de introdus doua tije mici, in gaurelele prizei, pentru a o face sa lumineze – dar cum eram beat si limba ceasului de perete fluctuand intre ora 3.30 si 4 dimineata, treaba devine mult mai complicata.
Imbarbatat de aburii alcoolului, apuc tijele si le introduc rapid in priza. Nimic!
Scot o tija din priza, pun mana pe ea, dupa care o bag la loc. O scot si pe a doua, iar dupa 2 secunde imi dau seama ca ceva imi tot inteapa cotul.
Era curentul bineinteles, care nu-si gasise altceva mai bun decat sa gadile cotul unui betiv. Tot, bineinteles, el, naprasnicul, m-a facut sa tip ca din gura de sarpe, trezind eventual din somn aproximativ 2-3 vecini.

Partea proasta la mine e ca, atunci cand ma lovesc, ori imi produc rani asupra propriului corp – voluntare sau in(…) – râd. Râd al dracului de tare!
De data asta am inceput sa rad, dar si sa injur. Probabil din cauza alcoolului.

***

Dupa cum se poate observa si in pagina “Despre”, uneori incurc insecticidul cu odorizanul de camera.
Poate s-a intrebat cineva, ori ceva, vreodata, cum vine asta.
Pai eram anul trecut, intr-o tagma revelioneasca, ca sa nu spun ca faceam parte din cenaclul bautorilor de gin, aciuat in preajma revelionului, doar pentru consumul gratis de alcool bun si rece.
Era ora 3, cred, petrecerea a inceput sa ia un fagas nedorit. Indivizii, trei la numar, ramasi din ultimul recensamand de bautrua – ca se bea normal, pe grupe, berarii la berari, ginarii la ginari, ţuicarii la ţuicari, ca nu te puteai amesteca unde nu-ti dorea stomacul – ramand intr-o camera maricică, cu o combină si o masa plina de gin.

Facand o paratenza, as dori sa mentionez faptul ca e aproape imposibil dupa un sfert de sticla de gin sa-ti dai seama, daca un spary odorizant, este un spray odorizant, sau nu.
Cum petrecerea luase un fagas nedorit, dupa cum spuneam mai sus, din toate privintele, am apucat bucatica de spary si dai. Si dai, si dai, si dai! Până la fund.
Initial nu mi-am dat seama ca e un amarat de insecticid, pana cand o parte – mai treaza – a cenaclului a resimtit mirosul intepator, si pana cand bineinteles nu am mai putut respira in camere.
In acel moment am simtit nevoia de a iesi pe afara.

In centrul orasului se dadea o petrecere indracita, asta fiind anul trecut dupa cum bine, sau prost, spuneam deja.
Dupa cum bine sau prost spuneam deja, anul trecut, in orasul unde am petrecut revelionul, nu a nins mai deloc. Sau cel putin asa mi-am dat seama din spusele unor indivizi si din aspectul strazilor, mult prea curate, pentru o data de 2 si 3 ianuarie.
In ciuda faptului ca nu a nins pe data de 1 ianuarie 2009, eu credeam ca afara e zapada cat casa, ba chiar ghetus.

Dar de unde mama, erau doar sticle sparte…
Mi-am dat seama de lucrul asta, dupa 3 zile cand am vazut ca pantofii mei erau mai taiati decat un emo. Normal, orice betiv iubeste o partie pe care poate patina, din orice ar fi ea realizata.

***

Treaba cu şosetele o sa o povestesc mâine.

Auzisem de la bunicu’, cum ca bunicul lui (deci un fel de stra-strabunic) avea un caine.
Un caine latos, puturos si urat mirositor – am aflat asta din relatarile lui.
Ma, si cum se plimba bunicul bunicului meu cu trasura, ca atunci erau trasuri – nema maisini; candva s-a dus pana la Craiova sa faca negot.
Pronit dintr-un sat argesean de tara, bunicul, sa fi avut de batut 100 de km pana la Craiova.
Si pleca intr-o sambata de dimineata, ca sa ajunga duminica sa vanda niste sfecla, porumb si ce o mai fi avut el pe acolo.
Isi spuse sa nu plece singur, isi lua nevasta cu el si cainele pentru a-i tine de urat.
Ajunsi cu bine la Craiova, au vandut, au cumparat, dupa care, duminica dupa masa si-au strans lucrurile sa plece.
Au strans tot, dar numai cainele ia-l de unde nu-i. Dai si cauta, dai si cauta, dar nimic.
Si-au spus pana la urma: „da-l in ma-sa, si asa era puturos, latos si urat mirositor”. Si mai mult, crezand ca au scapat asfel de un mic odorizant cu miros intepator, s-au gandit sa se grabeasca.

S-au grabit atat de tare, incat duminica seara erau inapoi acasa. Fericiti ca au scapat de potaie, intind o masa mare in curte, si mananca regeste.
Si o tin intr-un chef, pret de vreo 3 zile.
Zilele trec, saptamanile trec si ele, urmate de altele. Cand niciun gand, nu-l mai duce, la potaie, intr-o dimineata cam uracioasa de toamna cine crezi ca se iintoarce acasa mizerabil si cu acelasi miros?

Da! latosul, puturosul, si uratul mirositor, se intorsese acasa dupa doua luni de ratacire pe caile domnului.

***

Prin 95, cand erau daciile la mare pret, un unchi al varului meu pe nume Marinica, purta o discutie apriga cu sotia sa. Ea isi dorea cu tot dinadinsul sa scape de Costel, cainele batran lasat mostenire de catre tatal lui Mitica la moartea acestuia.
Avand o valoare sentimentala crescuta, si un covoras nou nout in portbagajul daciei, pe Mitica nu prea-l tragea inima sa duca peste cateva dealuri batranul catel. Dar ce sa te faci cu femeia, ca are gura mare; si 3 zile au stat bosumflati, din pricina cainelui…
Intr-un final Marinica cedeaza – barbat gras, fire slaba – si ademeneste cainele cu o bucata de mamaliga, in portbagajul daciei, veche de doar cateva zile.
Inchide, capota porbagajului, dupa care isi face cruce si pleaca la drum. Bate aproximativ 30 de kilometri, oprind pe malul unei lac, la marginea unui satuc, cu gandul ca aici Costel, isi va face repede prieteni printre rate si broaste, va putea socializa intens cu cateva ciori sau in cel mai rau caz, va putea trage la o casa din apropiere incercand sa roada niste gard.
Fericit ca nu a murit asfixiat in portbagajul daciei – nu ca s-ar fi putut intampla asta la o masina romaneasca- Marinica, ii lasa o plasa cu coji de paine, dupa care se urca marsav in masina si pleaca in tromba, lasand in spatele lui cainele, cam chior ce e drept, savurand linistit din punga cu “merinde”.

Constrans de remuscari, Marinica nu a putut inchide un ochi timp de 2 nopti. Dar asta e, faptele trec, nevasta sa fie fericita.

Fericirea nevestei s-a curmat si ea, dupa trei saptamani cand cainele s-a intros acasa.
Marinica, l-a observat iar intre cei doi s-a infiripat o dragoste intempestiva. S-a jurat ca nu-l va mai duce nicaieri, chiar daca nevasta se va bosumfla din nou.
Iar daca in caz, vreodata va face asta, il va duce tot la o departare de aprox. 30 de km, pentru ca al nostru caine batran are deja experienta in “croazierele” pe distanta lunga.

continue reading…

Doctorul Fănel este un medic de familie, familist ce e drept, familiarizat cu tot felul de indivizi dubiosi, din toate specializarile existente pe fata pamantului.
Spre exemplu in urma cu doua saptamani, Fănel se confrunta cu o doamna prezentabila ce credea cu desavarsire ca “sufera cu prostata”.
Dupa explicatii concrete, bazate pe studii – caietul din facultate al lui Fănel- acesta din urma reuseste sa-i demonstreze distinsei, ca ea nu poseda o astfel de optiune, fiind dotata de catre D-zeu cu incredere de sine, prezenta de spirit, inteligenţă aparenta si darzenie, dar mai putin cu prostata.
Incapatanarea personajului feminin nu se opreste aici. Bine… probabil si din cauza faptului ca peste 24 de ore ea trebuia sa prezinte un concediu medical “valid”, superiorului din renumita institutie X.
- Deci, domn doctor, nu se poate cu prostata? nu?
- Categoric!
- Atunci dati-mi cum ca as avea diabet…
Aratand clare pareri de rau, Fănel o respinge din nou:
- Nu se poate?
- De ce ?
- Pentru ca nu am aparat de masurat glicemia.
- Si cam cat costa ala?
- Cam cat vreti sa dati dumneavoastra…

***

Fănel, are o problema existentiala cu usa de la toaleta cabinetului improvizat intr-un apartament de bloc predecembrist. Pesemne clanta exterioare tinde sa cada chiar si atunci cand este folosita pe post de pista de aterizare de catre o musca. De aceea, Fănel a angajat o echipa de meseriasi bine calificati. I-a racolat in urma unui consult facut unuia dintre ei, care din ghinion calcase stramb luxandu-si unul dintre membre. Membrul ajuta la deplasare, deci omul nostru purta o carja.
Acesta era Mărin.

Cel de al doilea pion important in echipa, era numit sugestiv Mitică. Purtator de ochelari, om bine, intre doua varste, un fel de campion la aruncatul cu parerea.

Dupa intrarea in sala de asteptare, Mitică trece si prin cabinetul doctorului. Il anunta ca a sosit Mărin, dupa care se lasa in voia lui Fănel, miscandu-si rapid fundul spre noua lui misiune. Aceea de a-l directiona pe Mărin catre usa buclucasa. Nu ca ar fi fost departe, ori din pricina faptului ca era singura clanta ce atarna, ci probabil pentru a se facea util intr-o astfel de situatie.
Era clar ca acum Mitică era liderul. Iar liderul are nevoie de o baza solida, asa ca se aseaza pe primul scaun.

- Cum e treaba Mărine?
Mărin, uitasem sa precizez… un timp mai tacut, pus pe fapte, ori suparat din cauza poruncii lui Fănel, nu spune nimic.
- De Mărine, vrei consult gratis…
Mărin, tace…
Si trec minutele. Dupa indelungi concluzionari, meseriasii reusesc sa desfaca micuta clanta.
Se constata si defetctul- o mica parte din plasticul ce alcatuia manerul prin interior se sparsese.
Mitică vine cu o idee geniala, si anume de a aduce o clanta veche, pe care o putuse sustrage in ‘97 din usile unui camin de nefamilist, ce prezenta calitati deosebite, dupa spusele lui: o clanta “fara moarte”.
Ideea este acceptata de catre Mărin, asa ca in doua minute, se face rost si de clanta.
Dupa introducerea ei in usa, se observa ca tija era mult mai mare decat cea a vechiului maner. Cum bomfaier nu aveau, echipa este pusa in mare dificultate.
Iar din problema asta doar inventivitatea specifica acestei natiuni ii poate scoate.
Mărin, pentru a reduce handicapul redat de catre uzura, adapteaza fostul maner, cu ajutorul unei bucati de ziar.

Loc se face, iar pentru a testa inventia, Mărin se da dupa cealalta parte a usii. O idee destul de proasta mai ales in cazul unei usi stricate.

Evident, mica bucatica de ziar cedeaza si usa il captureaza pe Mărin in toaleta cabinetului.
- Ce facem acum Mitică?
- Pai nu merge deschisa din interior?
- Mitică, nu ne uitaram si in interior, ca e stricata si clanta asta… Ce ne facem?
- Mărine, stai putin acolo, ca ma duc eu sa iau cheile de la domn doctor, o sa te deschid cu ele dupa care vedem cum rezolvam treaba.

[moment in care Mitică bate la usa lui Fănel]

- Domn’ doctor, se blocă Mărin in toaleta. Fuse a dracu stricata si aia din interior, nu ne daduram seama. Aveti dumneavoastra cheia?

[moment in care Fănel, telefoneaza nevestei cerandu-i cheia de la cabinet, razand pe sub mustati]

- Ne scuzati domn doctor, o rezolvam imediat cum sotia ajunge! Punem noi una fara moarte!!!

Anul 2009, este anul de gratie in care unii dintre noi -oamenii- gasesc prielnic timpul pentru a se muta la bloc.
Astfel incat, in urma cu cateva luni, pe aceeasi scara de bloc pe care din intamplare o urc si eu pentru a ajunge la apartament, s-au mutat cativa “tinerei”.
Probabil si indragostiti caci atunci cand au facut-o am vazut si un pat, relativ mare, in forma de inimioara. Dar asta conteaza mai putin si intra la categoria barfe de la bloc. A… si faptul ca ea se imbraca mereu in roz si joaca rolul unei “Barbie”, iar el, al unui “Chen”. Nu “Ken”, “Chen” ca e roman ma!

Au venit cu de toate, cu purcel, cu gaina, cu catel si iarasi cu catel. Daca in privinta purcelului si a ciochistei, am mici dubii, la capitolul catei, vecinii mei mi-au demonstrat-o ca am dreptate. Doi canisi (asta par a fi) convietuiesc in aceleasi trei camere cu cei doi indragostiti.
“Scara”, de cand ma stiu a fost una locuita de oameni unul si unul. Linistiti, fara vicii, si foarte tacuti.
Unul din 7, mai poseda o pisica, dar niciodata niciunul nu a avut un catel.
Asa ca m-am invatat atunci cand urc spre etajul IV, totul sa fie linistit, frumos mirositor si luminos – ca ne-am pus si becuri pe senzori, sa moara ăilalti pensionari de la scara C de invidie.

Treaba s-a schimbat de cand cu micii insuratei.
Pe la ora 3 noaptea, cand aproape toti locatarii blocului dorm, eu ma gasisem sa cobor pana la chisocul din colt.
Pasind tiptil pe scari, pentru a nu speria vreunul dintre pensionari -chiar daca au usi metalice, calitatea lor lasa de dorit, “…e din alea proaste de 2 milioane de trece sunetul prin ele de toti dracii” conform relatarii unuia dintre vecini- cine crezi ca ma depisteaza la etajul II?
Javra noului vecin…
Bai si si latra, si latra, si latra. Bag seama ca cealalta potaie dormea, si deranjata de catre latraturi, incepe a-si arata nemultumirea prin schelaituri.
Asa ca un mirobolant concert se ridica in spatele usii pe langa care trecusem.

Eu aleg, si speriat ma indrept spre iesirea din bloc; caci v-am spus ca nu sunt invatat cu galagia pe scara.

Eh bine. Important e ca in… vreo 20 de minute m-am intors si javrele tot nu isi terminasera concertul. Sau cel putin erau la a doua partitura.
Unde pui ca si-au marit volumul cand am trecut iarasi pe langa aparatamentul lor.

Daca unul dintre indragostit ar fi iesti la usa, replica o aveam deja pregatita:
Acum puteti dansa! Dansati !!!

***

continue reading…

Povestiv-as sa va povestesc, caci multe episoade imi trec amu’ prin minte. Punandu-mi gandurile intr-o oarecare ordine, am sa imprim digital mai mult de 6000 de cuvinte, intr-o istorioara ce odinioara a fost realitate.

Iaca aveam, cativa ani, (dar asta conteaza prea putin), iar alaturi de fratele, varul si parintii mei (vezi… de aici sa iti dai seama ca aveam destui de putini) plecaram intr-o excursioara la Calimanesti, la auzul unei vesti ce ar fi dat in vileag faptul ca prin zona se gasesc izvoare termale, ce numai bine fac durerilor mele de rinichi, ale tatucai de stomac si cam atat…  ca restul familiei il stiu intreg, si la minte si la trup.

Mama tocmai achizitionase o minunatie de cort, in urma cu vreo 2 ani, pe care il rodasem deja la Ocnele Mari. Ah… si ce de chestii s-au intamplat si pe acolo. De ocnele mari imi aduc aminte cu mare drag, caci acolo m-a apucat o diaree sora cu moartea. Probabil maine am sa va povestesc totul. Probabil… Am zis !

Revenind la cortul mamei, spuneam ca era o minunatie, da… era un cort pe principiu nou. Nu se mai pomenise inca in romania aseamenea tehnologie, pentru ca era simplu dar in acelasi timp destul de complicat. Erau 2 bete lungi de 4 m, alcatuite din mai multe segmente flexibile si o prelata dubla, care de fapt, era cortul in sine. Acum pe tot drumul gasesti tipul asta de cort, atunci era doar la inceput. La ocnele mari ne chinuisem 6 ore sa ii dam de cap.
Drumul a inceput de dimineata, cu a noastra dacie portocalie. Tata asa era invatat, sa plece inca de pe la 6, ca na… intervenea neprevazutul si pe langa asta iti putea fierbe si apa la masina. Lucru care s-a si intamplat la vreo 65 de km de Pitesti.
Am oprit, caci era musai ca masina sa nu dea in clocot. Norocul nostru ca am gasit o masa pentru picnic si am avut timp sa degustam cateva mancaruri din timp ambalate de catre mama.
Masina s-a racit si ea, si pentru a nu mai fierbe motorul, a trebuit sa blocam termostatul. O rezolvare destul de romaneasca a problemei, caci daca se blocheaza termostatul, masina practic, functioneaza ca pe timp de iarna, “bagand” caldura in habitaclu. Asa ca am mers tot drumul, dus si intors pe o caldura de 24 de grade, exterior… Ca interior erau pe putin 35. Mama lui a dracu de termostat, ca il mai tin minte si acum, arata cam asa, si ne-a cam mancat ficatii in toate drumetiile cu dacia.
continue reading…

Mno, astazi cu 4 pepeni m-am trezit in bucatarie. Toti galbeni.
Banuiesc ca i-a cumparat varul Ion, din dorinta de a cumpara doar unul singur.
…dar el e cam balbait.