La marginea cartierului, fix in partea unde cele doua complexe se limiteaza, exista in urma cu 21 de ani o alimentara.
Inainte intrarii trona o imensa pancarta pe care scria cu litere ingrosate, rosii, imense, nimic altceva decat „Alimentară”.
Geamurile ce o inconjurau de jur imprejur erau pictate cu simboluri ce voiau a se asemana cu niste mere, pere, porumbi si uneori si cate un praz – pe ici pe colo.
Era supermarketul epocii comuniste, cu rafturi rosii si cosuri de cumparaturi din fier, impletite cu panglici micute din material plastic, verde sau rosu. Pot spune ca „Alimentara” era frumoasa, tinand cont ca produsele nu erau asa inghesuite precum sunt astazi, deoarce… ele nu prea existau.
Dar epoca a trecut, iar o data cu democratia si capitalismul – pe asezarea vechii alimentare s-a construit un supermarket ce poarta numele de „Romaria”.
Geamurile pictate cu poame, au fost inlocuite cu termopane. Cantarele electronice au luat locul vechilor balante; cosurile de cumparaturi din fier au fost inlocuite cu unele de plastic, iar rafturile au devenit peste noapte mult mai bogate.
Totusi nu trebuie sa va indepartati prea mult de la conceptia initiala, deoarece, din vechiul complex alimentar comunist au ramas totusi stalpii de sustinere (alimentara fiind construita la parterul unui bloc de locuinte, eventualele modificari in structura noului supermarket nu ar fi fost acceptate); niste borduri de sprijin pentru tamplarie; asezarea rafturilor; cateva combine frigorifice; si… si unele glume comuniste.
Chiar daca „personalul muncitoresc”, tind sa cred ca s-a schimbat destul de mult, vechea mana de munca fiind inlocuita acum cu carne proaspata de tun (cultă), dar cu unghii mari – prin spiritul colectivului circula inca niste poante cu “şpil” şi “tâlc”.
Am aflat asta dupa ce, intors pe la ora 19 acasa dupa multe ore de “bataie de cap” si cativa draci, am trecut si pe la Romaria pentru a-mi lua cateva chestii, d-ale gurii, nimicuri d-astea.
Dupa ce am umplut cosul, ajuns la casa, am intrebat timid vazand-o pe duduia din spatele ei destul de ocupata cu manechiura ei – “merge casa de marcat?”.
“Da’ ce, are picioare să meargă?!?”
Nu m-am aprins repede si am lasat-o pe duduie sa rada de propozitia mea. Am insiruit produsele pe banda, dupa care tipa s-a simtit oarecum obligata sa-si justifice gluma.
“Functioneaza, nu merge! Ca sa ştii si tu!” – imi spune strangand corector dintr-un ochi.
N-am reactionat pe moment si asta nu se intampla din cauza frumusetii ei de betonieră uzată candida mirifica, ci din incomeptenta mea.
Ma gandeam sa-i spun ca oarecum, conotativ vorbind, casa de marcat poate sa si mearga – cu electricitate – dar probabil conotativul ar fi fost destul de dificil pentru ea. Ma gandeam sa-i spun ca daca l-ar fi cunoscut probabil nu s-ar mai fi aflat acolo, pilindu-si „protuberantele osoase”.
Ma gandeam sa-i spun ca are un coeficient de inteligent deosebit, nedescoperind pana atunci, picioruşele pe care casa de marcat se rezema de “biroul” ei – sustinand in continuare: “Da’ ce, are picioare sa mearga?”.
Ma gandeam sa intru in universul ei “mergator” si sa o intreb oare cum reuseste sa se deplaseze un sarpe daca n-are picioare?
Imi venise in gand sa ii amintesc totusi de rotile “biroului” pe care este asezata casa de marcat atat de evidente in privirea oricarui cumparator – cu ajutorul carora, indirect, casa de marcat ar fi putut merge.
Dar m-am abtinut, spunandu-i decat un multumitor:
Hai laaaaasă-mă!
Urmat, în gând, de un: Mai vezi tu bacşiş de la mine, cand te-or da ăştia afară!
Pff a trecut aproape o luna de cand monitorul meu umbla pe la sediul Benq. Nu era frumos ca totul să se fi terminat cu un schimb direct in magazin, fara alte complicatii?
Ba da… era, dar termenul “frumos” a ajuns un oximoron in tara asta.
Pe 30 octombrie monitorasul meu a fost ridicat, cu promisiuni ca [Citeşte mai departe în: 
