Dar epoca a trecut, iar o data cu democratia si capitalismul – pe asezarea vechii alimentare s-a construit un supermarket ce poarta numele de „Romaria”.
Geamurile pictate cu poame, au fost inlocuite cu termopane. Cantarele electronice au luat locul vechilor balante; cosurile de cumparaturi din fier au fost inlocuite cu unele de plastic, iar rafturile au devenit peste noapte mult mai bogate.
Totusi nu trebuie sa va indepartati prea mult de la conceptia initiala, deoarece, din vechiul complex alimentar comunist au ramas totusi stalpii de sustinere (alimentara fiind construita la parterul unui bloc de locuinte, eventualele modificari in structura noului supermarket nu ar fi fost acceptate); niste borduri de sprijin pentru tamplarie; asezarea rafturilor; cateva combine frigorifice; si… si unele glume comuniste.

Chiar daca „personalul muncitoresc”, tind sa cred ca s-a schimbat destul de mult, vechea mana de munca fiind inlocuita acum cu carne proaspata de tun (cultă), dar cu unghii mari – prin spiritul colectivului circula inca niste poante cu “şpil” şi “tâlc”.
Am aflat asta dupa ce, intors pe la ora 19 acasa dupa multe ore de “bataie de cap” si cativa draci, am trecut si pe la Romaria pentru a-mi lua cateva chestii, d-ale gurii, nimicuri d-astea.
Dupa ce am umplut cosul, ajuns la casa, am intrebat timid vazand-o pe duduia din spatele ei destul de ocupata cu manechiura ei – “merge casa de marcat?”.

“Da’ ce, are picioare să meargă?!?”

Nu m-am aprins repede si am lasat-o pe duduie sa rada de propozitia mea. Am insiruit produsele pe banda, dupa care tipa s-a simtit oarecum obligata sa-si justifice gluma.

“Functioneaza, nu merge! Ca sa ştii si tu!” – imi spune strangand corector dintr-un ochi.

N-am reactionat pe moment si asta nu se intampla din cauza frumusetii ei de betonieră uzată candida mirifica, ci din incomeptenta mea.

Ma gandeam sa-i spun ca oarecum, conotativ vorbind, casa de marcat poate sa si mearga – cu electricitate – dar probabil conotativul ar fi fost destul de dificil pentru ea. Ma gandeam sa-i spun ca daca l-ar fi cunoscut probabil nu s-ar mai fi aflat acolo, pilindu-si „protuberantele osoase”.
Ma gandeam sa-i spun ca are un coeficient de inteligent deosebit, nedescoperind pana atunci, picioruşele pe care casa de marcat se rezema de “biroul” ei – sustinand in continuare: “Da’ ce, are picioare sa mearga?”.
Ma gandeam sa intru in universul ei “mergator” si sa o intreb oare cum reuseste sa se deplaseze un sarpe daca n-are picioare?
Imi venise in gand sa ii amintesc totusi de rotile “biroului” pe care este asezata casa de marcat atat de evidente in privirea oricarui cumparator – cu ajutorul carora, indirect, casa de marcat ar fi putut merge.
Dar m-am abtinut, spunandu-i decat un multumitor:

Hai laaaaasă-mă!

Urmat, în gând, de un: Mai vezi tu bacşiş de la mine, cand te-or da ăştia afară!

Parfumurile al caror miros iti place de la inceput, iar in timp incepi sa te plictisesti de el, ba chiar ajungi sa nu-l mai simti.
Si cele al caror miros initial iti pare dezgustator, enervant, dar care dupa un timp incepe sa-ti placa, si mai tarziu ajunge sa te faca sa tresalti simtindu-l.

Am intrat pe site-ul cu pricina, si… nu m-a impresionat cu nimic. In sensul ca am observat o masina rosie, o chestie ciudata (tot rosie) si doua poze cu niscaiva ierburi. Dupa asta, am zis: “mă, sunt eu zăpăcit si nu vad unde-i şpilul, unde-i reciprocitatea, cum bine zicea cineva. Care-i treaba cu plantatia?”,asa ca am apelat la un specialist.

.Eu.: si cu plantatia aia ce dracu faci, te joci?
.Eu.: creste ceva sau cum e ?
Specialist: trebuie sa dati voi click sa imi dea monezi
Specialist: o plantez, dupaia o recoltez, dupaia o pun la uscat, dupaia la prajit, dupaia la preparare si e gata cana!
.Eu.: si nu e niciun joc
.Eu.: trebuie sa faci decat puncte, a?
.Eu.: in rest nu poti sa prăşeşti p-acolo?
.Eu.: nimic!?!
.Eu.: sau prăşeşti ?
Specialist: nu, decat iti cumperi un omulet specializat in plantatie
.Eu.: si ii dai ăluia bani
.Eu.: sa le faca
.Eu.: a?
Specialist: da
Specialist: monezile
.Eu.: si nu il muti
.Eu.: nu faci nimic
.Eu.: ?
.Eu.: nu e distractiv?
Specialist: nu, daca joaca toti joc si eu

Am observat ca nu-i de mine daca nu implica automat o munca istovitoare, ce-mi poate lasa un bronz de tractorist, asa ca m-am repliat pe ajutor:

Un jucator necunoscut: bah esti
Un jucator necunoscut: ?
.Eu.: da ba
.Eu.: ia zi
Un jucator necunoscut: ajuta-ma sa imi cresc plantatia http://lumeacaf…
Un jucator necunoscut: pls
.Eu.: fu… plantatiile voastre
.Eu.: )))
.Eu.: hai ma ca te ajut
Un jucator necunoscut: hai ma taci
Un jucator necunoscut: asa
.Eu.: gata ma ti-am dat click
Un jucator necunoscut: ok mc

Se poate observa ca in ciuda multor pareri contra, sunt un bun samaritean, dar ce e drept- unul putin cam prost de gura.

L.E.: “monezile” nu-s ale mele!

Deci da! mi-am adus aminte ca, mai nou, am un sef. Ba mint, chiar doi! ei fiind vinovati in intregime de oprirea postarii pe jurnal.
Unul dintre ei e haios. Altul incerca sa fie rau, iar (stai ca mai sus l-am uitat din socotit si p’al treilea) cu riscul de a va plictisi am sa spun ca exista si cel de-al treilea – care daca nu faci precum vrea el iti taie tot.
De la bani pana la nevoi.
E un fel de cea de-a treia nora negativa a “soacrei cu trei nurori”. Fereasca Dumnezeu de un astfel de sef, mai ales si femeie – cum e in cazul meu.
E genul ala de persoana caruia i se rup toate podurile, ineaca toate corabiile, mor toate berzele, daca nu ridici un deget atunci cand iti porunceste.
Si e grav.

Trecand peste sefi, peste sarcini, trecand chiar si peste martisoarele nedate, spre marea mea rusine, preaminunatelor fete ce-mi inveselesc zilele – anul asta ciu-ciu bani! – am observat cu nemarginit respect ca mihaitu.wordpress.com implineste astazi un anişor.
Fapt pentru care l-am dotat cu o poza. Sugestiva!
A, si dedublandu-ma, am inceput sa-i/sa-mi urez multa lumina, baterii, megabaiti si tot ce-si doreste aparatul foto sa capteze in noul an.
Uite cum trec anii!

In finalul postului, am sa intreb spasit daca se incumeta cineva sa modifice o hoarda de coduri css pentru mine, in nobliul scop de a optimiza pentru internet explorer 6 pagina unei minunate publicatii on-line.
Caci eu m-am incurcat la pauza de masa, cand dupa ce am “urcat” prin ftp fisierul aditional template-ului, respectiv ie6.css m-am pomenit cu un mare “nimic”, rezultatul urcarii lui fiind invizibil.

Cam atat de la postul de lucru 4. Să ne citim cu bine!

Totusi e bine de stiut ca nu-mi place rozul

Deseori este trimis sa cumpere tot felul de lucruri. De la apa minerala, bere pentru frat-su, covrigei pentru aia micii, papiota, prosoape, hartie igenica si multe altele. Cam tot ce se poate gasi in casa unui om si lipseste. El este calul de bataie al “familiei ocupate” din perioada moderna.
Numai ca defectul lui cu pretentiile unei familii moderne, si ocupate pe deasupra, nu prea se potrivesc, deoarece Costică al nostru cam uita sa cumpere anumite chestii. Este chestionat deseori de catre fratele lui, care-si permite sa-l ia la rost dupa ce se intoarce de la aprozar:
- Ai luat rosii?
- Da!
- Si babeţică pentru ala micu?
- Da!
- Tigari mi-ai luat?
- Aici le am!
- Perfect! Paine ai luat?
- …
- Sa nu-mi spui!?!
Nea Costel tace…
- Iară mă, iară? Fir-ar al dracului de noroc! Bă tu mereu uiţi câte ceva, bă nu eşti bun de nimic.

Pentru evitarea eventualelor complicatii fara rost, si trecerea peste defectul lui Costică s-a inventat lista de cumparaturi.
Fratele lui o intocmeste minutios, chinuindu-se sa scrie cat mai frumos si cu litere de-o schioapa astfel incat Costel sa o inteleaga. Este trecuta in fruntea listei painea pentru ca se stie ca nea Costel area o slabiciune pentru ea, fiind primordial uitata de catre cel din urma.
Sunt trecute si ouale, ceapa, rosiile si castravetii, scrise la fel de mare, de corect de rosu si de frumos pentru a straluci in privirea lui Costel.
Este pusa in buzunarul din dreapta dupa care eroul nostru este trimis sa faca toate cumparaturile.
La intoarcere este iar chestionat:

- Gata? te-ai descurcat?
- De minune! raspunde nea Costel
- Paine ai luat?
- Da!
- Oua?
- Le-am pus in plasa imediat dupa ce am cumparat painea!
- Castravetii si rosiile?
- Aici sunt!
- Ceapa?
Costeluş scotoceste prin sacosa de cumparaturi. Da din colt in colt, o intoarce pe dos, o sterge, dar nimic. Ia ceapa de unde nu-i.
- Bă tu ai uitat? Pai bine mă, nu ţi-am dat eu lista?
Nea Costel roşeste zicand:
- Am uitat de listă…

Impletit manual!

Miercurea trecuta, asteaptam autubuzul in statia de la liceul Bratianu. Doi oameni in varsta, sot si sotie se apropie de o tanara si intreba puternic de numarul autobuzului care tocmai a trecut.
Ea le raspunde rapid, iar dupa ce le vede feţele se departeaza.
Initial nu am realizat de ce tipa a facut lucrul asta. Dupa cateva momente, batraneii probabil isi dau seama de reactia individei si simtindu-mi prezenta se apropie de mine.
La trecerea urmatorului autobuz, batranica ma intreaba care a fost numarul lui. Tocmai trecuse linia 19, ii spun dupa care le vad chipul amandurora si realizez de ce intrebau.
Erau orbi.
Ochii lor albi ce se pot observa atat de bine nefiind acoperiti de o pereche de ochelari, par infricosatori. Probabil din aceasta cauza reactia tipei cu care ei intrasera initial in contact a fost de respingere.
Situatia mi s-a parut si mie ciudata, mai mult fiind frapat de puterea cu care doi ochi albiti iti pot strapunge constiinta; gandul suferintei traite de catre persoana respectiva, suferinta urmata si cauzata de catre pierderea vederii facandu-te incapabil sa reactionezi in vreun fel.
Gandindu-te numai cat de greu este sa afli o veste adusa de catre un medic indiferent, ca intr-o zi iti vei pierde definitiv vederea. Observand pe fiecare zi cum capacitatile vizuale ti se diminueaza, dorindu-ti sa mai poti vedea pentru ultima oara culorile unui curcubeu, verdeata ierbii de primavara, culoarea cerului ori figura propriului tau copil – doar pentru a iti inmagazina imagini pe care dupa o perioada nu le vei mai putea vedea deloc.
O clipa in care totul devine relativ, in care totul se transforma in negru, o clipa dupa care esti condmanat sa “traiesti” doar cu amintiri.

M-am trezit din blocajul mental fara sa ma indepartez. Mi-am dat seama ca cei doi au nevoie de ajutor. I-am intrebat ce autobuz asteapta si am hotarat sa astept langa ei pana cand cei doi se vor urca in siguranta in mijlocul de transport.
Asteptatu 8-ul, pentru a ajunge in Trivale. Mi-au spus ca vor ajunge la Gara Sud (primul capatul de liniei al autobuzului) iar cand nu vor mai auzi zgomotul motorului isi vor da seama ca au ajuns la jumatea calatoriei lor.
Dupa ce autobuzul se va pune din nou in miscare, vor sti ca acesta se va indreptat spre al doilea capat al liniei, din Trivale, iar de acolo spre aparatmentul lor nu mai este mult de mers.
M-a coplesit totusi raspunsul lor ferm, negativ, cand m-am oferit sa ii ajut sa gaseasca autubuzul ce duce direct, fara vreo oprire, catre destinatia lor. El mi-a spus cu un zambet rupt ca oricum au prea mult timp, iar casa are acelasi miros, acelasi sunet…

Nu pareau bogati si nici prea fericiti. I-am intrebat cum de s-a ajuns aici. Tot el mi-a raspuns ca a ramas nevazator in urma unui accident de munca. Mi-a istorisit succint cele intamplate, pe un ton calm, rar, dar rostit cu putere.
Femeia ce ii sta alaturi la brat – a doua sotie, deoarece prima “nu a suportat să ma (n.n. să-l) invete cum sa “vad” din nou” – este nevazatoare de la varsta de 8 ani. “Am cunoscut-o in urma cu patru ani, si de atunci ma ajutat foarte mult” spune strangand si mai mult bratul ei.

- Nu mai e nici pic de zapada! rosteste mirata doamna
- Da !?!
- Sigur, trebuia sa se auda de la pasii nostri.
Mirat, a trebuit sa recunosc faptul ca pe straduta respectiva nu era nici pic de zapada, mai ales dupa ce domnul m-a pus sa-i confirm spusele ei.

Vezi! ti-am zis ca mi-e de mare ajutor!

Am asteptat cu ei schimband cateva vorbe, timp de alte cateva minute. La sosirea autobuzului m-am oferit sa-i conduc pana la Gara de Sud, dar m-au refuzat iarasi spunandu-mi: “Oi avea si tu alte treburi!”
I-am ajutat sa urce in siguranta in autobuz.
“Multumim din suflet, multumim ca ai stat cu noi. Multumim ca ai vorbit cu noi, nu des se intampla!”

La auzul multumirilor lor m-am simtit ca si cum as fi castigat potul cel mare. Parca aceste multumiri nu au fost cuvinte ci sageti ce au ajuns in locul unde toate “Multumesc-urile” ar trebui in mod normal sa ajunga.
E dureros intr-un fel, e magic, e diferit, cum poti primi un “multumesc” tocmai de la astfel de oameni. Cum tocmai astfel de persoane – care in mod normal, marginalizate fiind intr-un fel sau altul, ar trebui sa fie pline de indiferenta pentru toti din jur – reusesc sa se disocieze de atata rautate.
E ciudat cum “Multumesc-ul” lor ma umple de senzatia ca sunt inca om.

Seamana cu o Kübelwagen. Ba chiar, pe nemţoaică vopseaua o “prinde” mai bine.

Bine ca… Dusterul vazut de mine era pe bleu-jandarm.

Surse imagini:
Jalopnik.com
Blog Automotorclub.ro

L.E.(27.feb.2010): Vad ca azi a aparut si pe Adevarul.

P.S.: Se recomanda Visine (cu “s” şi nu “ş”) pentru ochii rosii ai Alinutei. Ca prea o vad obosita in toate fotografiile. Cu precadere cele de pe ultima pagina a ziarului “Jurnalul National”.
Ptiu, ce ti-e si cu farmecele astea…