sunt jos

Observ in ziua de azi o rautate a oamenilor crescuta peste limita normala. De fapt mult peste limita normala, limita normala considerand-o ca ajungand nu la aplicarea agresiunii fata de semeni, violuri, crime sau alte mizerii faptuite de catre oamenii cu suflet pe doua picioare, ci lucuri marunte – precum invidie, barfa, ura, indiferenta.
Acum cateva zile vedeam din autobuz cum un individ zacea pe caldaramul din fata Muzeului Judetean, poate beat, poate mort, poat doar somnoros dar nici macar bagat in seama de vreunu trecator.
Oare s-a oprit cineva sa il intrebe pe cersetorul de la gura statiei de metrou, de ce a ajuns in halul ala? Chiar daca poate multi vor spune ca odata l-au “ajutat” financiar oferindu-i 2 lei, tot indiferenti sunt daca nu s-au aratat oarecum interesati de situatia lui.
Oare a intrebat cineva pe individa ce chestioneaza studentii Universitatii din Pitesti despre ziua in care se afla – de ce face asta, fara a-i raspunde doar simplu prin: sambata, luni sau miercuri?
Oare s-a oprit cineva sa schimbe doua vorbe cu un amarat, ce se “plimba” pe holurile spitalului, intr-un carut cu rotile, avand amblele picioare amputate de la genunchi in jos?
Oare a stat cineva mai mult de trei ore de joaca cu un copil dintr-un centru de plasament, dupa ce s-au impartit cadourile “umanitare”?
Cred ca asta e indiferenta…

Miercurea trecuta, asteaptam autubuzul in statia de la liceul Bratianu. Doi oameni in varsta, sot si sotie se apropie de o tanara si intreba puternic de numarul autobuzului care tocmai a trecut.
Ea le raspunde rapid, iar dupa ce le vede feţele se departeaza.
Initial nu am realizat de ce tipa a facut lucrul asta. Dupa cateva momente, batraneii probabil isi dau seama de reactia individei si simtindu-mi prezenta se apropie de mine.
La trecerea urmatorului autobuz, batranica ma intreaba care a fost numarul lui. Tocmai trecuse linia 19, ii spun dupa care le vad chipul amandurora si realizez de ce intrebau.
Erau orbi. continue reading…

La cumpararea unui abonament folositor transportului in comun, esti imediat legitimat. E si normal ca trebuie sa iti spui numele si sexul, altfel cum ai dovedi ca abonamentul de calatorie este al tau!?! Dar! mai nou, trebuie sa spui si cu ce te ocupi, pentru a evita eventualele imprumuturi ale abonamentului altor persoane, sau doar pentru a afla casiera informatii, gratuit, la care de obicei nu ar fi avut acces. Informatii tocmai bune de talmacit la o cafea cu prietenele ei curioase de varsta mijlocie. “Fată! ştii că Fănel e parchetar?”
“Hai mă, du-te…”; “Serios, am aflat azi cand i-am scris un abonament pe o săptămână!”

Mie imi place caci doar asa pot fi ceea ce vreau eu. Pot fi student; ma pot întineri pentru o saptmana sau chiar o luna trecandu-ma pe abonament elev; ori daca ma trezesc binedispus, pot fi chiar director!
Uneori ii spun ca sunt scafandru sau gigolo, dar isi da seama de gluma si trece repejor pe abonament “salariat”, prescurtat in coltul din dreapta cu un SAL marişor.

Odata i-am spus duduii ca nu sunt nimic. M-a scos din pepeni o coada infernala pana la ghişeu, iar acolo am deversat tocmai cand a ajuns la intrebarea idioata: “ce esti? elev, student, salariat, munictor necalificat, etc…”
- Nu sunt nimic doamna!
Se vedea clar in ochii ei ca ar mai fi vrut sa isi completeze variantele de raspuns ale intrebarii cu: nestiutor, liber profesionsit, scandaligiu, taietor de frunze la caini ori halberist, dar mania mea a facut-o oarecum sa se abtina.
Mi-a aruncat in sila un: “Nu se poate asa ceva!”, dupa care a trecut peste intrebarile cu job-ul si m-a intrebat de linia pe care vreau abonamentul.
In urma, deja imi mustea in constiinta un etern regret. Cum ma sa nu fiu nimic! N-am si eu o ocupatie in lumea asta! Cum pot trai asa, cand nici macar roul de “nimic” nu-l pot avea.

Astazi am vrut sa par liber, asa ca am comandat:
- Un abonament pentru un somer, pe o saptamana intreaga de la baiatu’, fara numarrr!

Imi pare bine ca, la propriu, a aparut soarele si pe strada mea – de fapt pe a rasculatilor Horia, Closca si Crisan, ca eu nu am facut nimic bun in viata mea, astfel incat nici macar o ulita nu-mi poarta numele.
Totusi sunt mandru ca imi am locuinta pe singura (cred) strada cu virgula din Pitesti.

Inainte nu purta numele asta. Inainte aveam bulevard, numit “Petrochimistilor”. Eram fericit pentru ca stateam pe un bulevard ca un “boier” al sec XX cu palarie si baston, chiar daca primise numele asta in regimul comunist, tragandu-se de la combinatul petrochimic din apropiere.
Acum s-a decazut la strada – probabil si din dorinta de a arunca in uitare tot ce avea legatura cu scumpii si dragii comunisti.

E o strada unica, deoarece atunci cand trebuie sa ii rostesti numele, intre Closca si Horia trebuie facuta o mica pauza pentru virgula, doar nu o poti rosti asa in gol. Numele trebuie spus cu intonatie adecvata, Horia [virgula] Closca si Crisan! (bă tată, bă!)

Ca orice unicat are si unele probleme; in cazul ei – lungimea. E greu de spus Horia, Closca si bla bla bla, asa ca printr-o dispozitie a “Municipiului Pitesti” s-a cazut la intelegerea ca strada sa fie simplu prescurtata prin H.C.C.
Nu stiu daca asta s-a facut pentru a nu modifica aspectul cartii de identitate (daca rasculatii nu ar fi fost “prescurtati” ar mai fi fost adaugat un rand), sau pentru faptul ca locuitorii acestor strazi sunt cu precadere niste oameni lenesi (aici ma stiu pe mine) care ar fi tipat ca din gura de sarpe daca ar fi fost obligati in vreun fel sa rosteasca atatea cuvinte.

Initialele celor trei sunt binecunoscute de catre noi ăştia care mai traim pe aici, dar altii – fandositii de obicei, aia care se bucura de o strada simpla – intreaba deseori, la auzul H.C.C.-ului, ce mama dracu mai inseamna si asta.
Aici au si ei putina dreptate; cartile de istorie nu ne-au invatat cu H.C.C., ori ceva de genul: “revolutionarul H. a fost tras pe roata in fata a 3000 de iobagi. Aceeasi soarta a avut si revolutionarul C. sau ma rog, unul dintre cei doi C.”

Deseori mi se intampla, de exemplu cand ma duc la posta pentru ridicarea unui colet, ca putina din spatele ghiseului sa ma intrebe numele strazii. Rostindu-i clar “H.C.C.”, ea imi va cere lamuriri. Pentru a-i lumina necunoasterea o sa incep a-i istorisi toate intamplarile rasculatilor cu pricina, ori ii voi arata buletinul si o voi obliga musai sa foloseasca toate cele trei puncte din abreviere, durandu-ma in tare de necunoasterea ei.

De fapt ce au fost si revolutionarii astia? Trei scaieţi neimportanti! Da-i in ma-sa cu numele lor de iobagi manipulatori.

Inceputul acestui an nu a fost tocmai fericit pentru locatarii blocului **** din cartierul Prundu.
In dimineata zile de 14 inauarie 2010, dupa o supratensiune cauzata din motive nici acum cunoscute, in reteaua de tensiune a blocului mai sus amintit a fost indusa o tensiune mai mare decat cea nominala, provocand nenunmarate pagube printre aparatele electrice ale locatarilor.

La scurta vreme dupa ce D.P. a constatat ca din televizorul lui iese un fulm albicios, acesta a pus mana pe telefon si a sunat la “producatorul de energie electrica“.
„Initial, nu mi-am dat seama ce se intamplase. Venit de la serviciu am observat ca din televizor iese un fum albicios. Am crezut ca s-a stricat singur; chiar eram destul de nervos caci il cumparasem in urma cu 9 luni si ma gandeam ca se stricase intr-un timp relativ scurt.
Dupa, am incercat sa aprind lumina in camera, pentru a ma lamuri in legatura cu televizorul. Am constatat ca becul este ars, dupa care am vazut ca si cel de pe hol, se arsese.
Am iesit pe casa scarii si am observat ca fiecare dintre vecini avea cate o defectiune la unul dintre aparatele electrice sau electrocasnice. Impreuna cu alti doi vecini, am mers la administratorul blocului si i-am explicat cele intamplate. Dupa, am telefonat la “furnizorul de energie electrica”, si le-am spus de defectiuni.” – relateaza D.P., locatar al blocului in care s-a produs scurtcircuitul.

In aproximativ 3 ore, a fost trimisa o echipa pentru a determina cauza ce provocase defectiunile instalatiei electrice si implicit cresterea de tensiune.
Dupa o verificare sumara, echipa trimisa a constatat faptul ca un soarece reusise sa isi faca drum printre usa metalica ce acopereau tabloul de distributie al scarii blocului si sa roada firele de tensiune, cauzand astfel supratensiunea.
Aceasta a fost prima varianta a echipei, cu privire la cele intamplate, o varianta ce a trezit suspiciuni chiar si in mintea membrilor echipei de revizie, deoarece: “nu a fost gasit trupul neinsufletit al soarecelui”.
Astfel incat, dupa alte cateva minute de constatari echipa a putut oferi verdictul final, comunicat putin cam sec locatarilor.
„Mi-au spus: «Da… este vina noastra! peste cateva zile o sa vina o echipa sa constate defectiunile bunuriolor dumneavoastra!», dupa care si-au strans lucrurile si au plecat imediat. N-am mai avut timp sa ii intrebam ce si cum se intamplase ori cum ramane cu aparatele noastre.” ne spune M.F, un alt locatar pagubit in ziua de 14 ianuarie, citandu-l pe unul dintre membrii echipei.

De abia dupa trei zile, o echipa a grupului furnizor de energie electrica si-a anuntat venirea in ziua de marti 18 ianuarie, dis-de-dimineata, ajungand de abia in aparatamentele locatarilor dupa ora 18.

S-au constatat si numarat defectele, in total: 17 televizoare, 2 masini de spaltat, 9 combine frigorifice, 1 calculator, 4 monitoare, o imprimanta, toate becurile aparatamentelor de pe scara, si 6 neoane reprezentand mijloacele de iluminare a casei scarii.
„Mie mi s-a stricat televizorul, si combina frigorifica. Exceptand becurile. Am avut mare noroc! Inainte cu o zi a trebuit sa repar calculatorul unui prieten, si l-am deconectat pe al meu de la reteaua de tensiune, ramanand asa pana in ziua in care s-a intamplat accidentul. Daca nu aveam norocul asta cred ca piereau si ele” – marturiseste D.P.

La sfarist, echipa constatatoare impreuna cu locatarii pagubiti au completat fise de despagubire si a explicat cum va decurge actiunea de despagubire a pagubitilor.

Fiecare locatar cu unul sau mai multe aparate defecte, va trebui sa merga cu produsul repsectiv la un depanator autorizat sau daca produsul este in garantie la firma ce ofera service, platind diagnosticarea defectelor produsului.
Dupa diagnosticarea si constatarea defectelor, depanatorul autorizat sau firma de service va trebui sa inmaneze un aviz de reparatie prin care va declara daca aparatul mai poate, sau nu, fi reparat.
Daca aparatul poate fi reparat, pagubitul va trebui sa-si plateasca reparatia aparatului, din propriul buzunar, iar dupa acesta va trebui sa completeze o fisa si sa o depuna anexand chitanta, cu suma platita doar pentru reparatie, la oficiul de relatii cu clientii al comapniei “producatoare de energie electrica”, pentru ca in timp de 3 luni dupa depunere acesteia sa astepte primirea sumei platite pentru reparatie inapoi.

In cazul in care produsul nu se mai poate repara, pagubitul va trebui sa ceara eliberarea unei adeverinta de la service-ul autorizat, din care sa reiasa ca aparatul nu mai poate fi reparat. Acesta o va depune la sediul “furnizorului de energie”, urmand ca tot in timp de 3 luni dosarul sa ii fie acceptat, pentru eventuala remunerare.
Daca dosarul va fi acceptat, pagubitul va primi doar o parte din banii platiti initial pentru aparatul electric/electrocasnic, calculandu-se aici vechimea produsului.
Astfel incat, luand ca exemplu un televizor cu o valoare de 1.000 ron, cu o vechime de aprope un an si o perioada de „viata” maxima recomandata de catre firma producatoare de 8 ani, suma remunerata va fi de 875 de ron, calculandu-se astfel si anul de vechime.

“E revoltator, mai ales in cazul meu, ca trebuie sa fac «pachet» televizorul si sa-l trimit la Bucuresti pentru diagnosticare, asta intamplandu-se pe banii mei.
Presimt ca acolo isi vor da seama din ce cauza a fost stricat televizorul meu si mi-l vor scoate imediat din garantie, deoarece pe certificatul de garantie scrie clar ca garantia produsului nu se mai ofera in cazul in care a fost alimentat cu o tensiune mai mare decat cea normala.
Il voi trimite la reparat pe banii mei, lucuru pe care nu prea cred ca il voi face curand deoarece deocmandata nu stau prea bine cu banii, dar ce se va intampla cu restul garantiei mele. A produsului, ca mai avem doi ani? Mai mult ca sigur “compania producatoare de energie electrica” nu imi va mai deconta o ulterioara defectiune a aparatului, pe care de altfel, fara defectiunile produse de ei, as fi putut-o acoperi cu restul garantiei oferite de catre producatorul televizorului.
Cum e vorba aia romaneasca, si ***** si cu banii luati” – incheie D.P., privind dezamagit televizorul din peretele garsonierei lui.

Numele companiei cu pricina nu este publicat in articolul de fata deoarece acest simplu fapt ar fi putut aduce un prejudiciu imaginii grupului respectiv – acesta nefiind scopul postarii.
Numele persoanelor intervievate au fost schimbate la cererea acestora.

Poate e un incendiu? Poate e  fumul scos de un gratar incins? Poate e fumul lu’ tanti Cici, pensionara din blocul C3, care fumeaza ziar? Sau poate cineva a aprins Focul lui Sumedru?

Nici gand, e doar aburul ce-l scoate de vreo doua zile centrala termica de cartier.
Poate daca as fi trait in vreo Elvetie contemporana, mi-as fi spus ca polueaza, ca tot fumul e urat in designul spatial, sau ca-mi abureste privelistea spre diferiti astri, dand eventual in judecata unul dintre “organismele locale”, dar traiesc intr-o amarata de Romanie si “nu ma doare nici in cot”. Mai ales intr-un cartier in care, timp de 20 de ani, am respirat pulberi de combinat petrochimic, miros de gratar venit din balconul vecinului de sub mine, si uneori fum de la vecinul din blocul alaturat care obisnuia sa-si lase fierul de calcat in priza.
Dar totusi, puteau si ăştia sa anunte, ba! dam si noi drumu la centrala aia si o sa iasa putin fum. Nu va impacientati, ca nu ia nimic foc intre orele 21.00 si 5.00! Ca poate asa scapau duduile de la 112 de cateva alarme false, cativa ipocriti fricosi cu inima slaba, de un eventual preinfarct, si un pusti cu spirit informational de cativa metri de mers pe jos in cautarea unui subiect, incins…

Imi pastrez o sigura consolare! De cand a fost pornita centrala, sosetele mele se usuca pe calorifer in aproximativ 20 de minute. Cornometrat! sau nu chiar…
Deci se merita.
A, si… nu-mi mai iese abur din gura in sufragerie

[...]
T.R: nici nu mai angajeaza nici nu da afara
T.R: asa ca…
.Eu.: mama
.Eu.: era azi intr-un 2
.Eu.: aglomeratie
.Eu.: ceva de speriat
continue reading…

Inca o pozica de la minunatul termometru, ce stie sa masoare gradele de 0 cu plus sau minus. De data asta, acelasi dispozitiv, dar doua temperaturi diferite.

Chinezărie?

Să încep cu noul termometru fixat în centrul Piteştiului, care e atât de inteligent încat poate măsura temperatura de 0 grade. O face şi cu plus şi cu minus.

…şi tot n-am inţeles, cum şi cine?!?.

Iar în ultimă instanţă, uite şi un mic afiş destul de “bine facut”.

Problema cainilor vagabonzi cu toti o stim. Cel putin in Pitesti, in lipsa altor metode de eradicare a acestor animale, s-a luat decizia de a fi sterilizate.
S-au sterilizat, sau cel putin asa cred, toate cele care acum poata “cercei” pe ureche. Multe la numar… dupa cate am vazut, dar uite ca ieri, mergand spre casa, am dat nas in bot cu un minicaine, catelus, mai bine zis (sau nu), un nou nascut canin.
Stau si ma intreb, cum de a putut prinde viata acest animalut din timp ce, restul cainilor, parca erau sterilizati.
- Oare nu s-a facut bine treaba? Aici as intelege, ca oarecum e ceva normal sa mai scapi unul, doi, din vederea programului de sterilizare.
- Oare cineva l-a adus la oras, din strafundurile satelor romanesti, incercand sa scape de el? Lucru pe care nu prea-l cred. Dar hai totusi sa-l pun la calcul.
Ultima intrebare s-ar adresa cazului de mai sus. Dar ce ne facem in cazul asta:

O “catelusa” (nu privesc cu ochi buni cainii vagabonzi, dar nu pot pronunta totusi cuvantul căţea) hranea intr-o zi, in fata blocului alaturat, vreo 7 catei. Aici e cert faptul ca nimeni nu a adus puii respectivi in oras pentru a scapa de ei. Deci ultima intrebare pica.

Ramanand doar cu una si aceea prin care demonstam incompetenta hingerilor. Iar lucrul asta are o consecinta mai urata decat pare, pentru ca stim “calitatea” unei cateluse de a da nastere a cel putin 4 caini. Asta in cazul in care nu se “streseaza” prea mult! In zilele norocoase, se poate atinge un numar si mai mare.
Astfel incat, dupa doi ani, 4 caini nesterilizati se pot reproduce, creand astfel peste 30 de noi vieuitoare canine.

Bineinteles, o mare parte din vina o au si oamenii ce hranesc cainii aciuati langa blocuri. Daca un catelus n-ar primi mancare constant, va disparea intr-un final. Fie de “batranete”, fie va fugi unde va vedea cu ochii, cuprins de nervi, exasperat de comportamentul civilizat al oraseanului civilizat.
Pai serios, cel putin in fata blocului meu, sunt vreo 7 caini maidanezi mai grasi decat China. Vazand acest trai luxuriant al latratorilor, intr-o zi imi venise ideea de a-mi aduce in fata blocului, porcul de la tara. Gandindu-ma ca daca ar fi fost hranit precum maidanezii si s-ar fi putut adapta intr-un fel, as fi putut manca de Craciun, un porc de 300 de kg si nu unul de 100 precum o fac acum.

Tot in categoria asta intra si omul care-i protejeaza excesiv, omul care e in stare sa te bata o saptamana ca i-ai lovit cainele maidanez cu masina, ori ca i-ai tras un sut in boase, poataiei in timp ce se indrepta vertiginos spre tine, cu gandul pasnic, de a te musca.

Asta mi s-a intamplat intr-o zi, cand in drum spre apartamentul fratelui meu, am avut o intalnire de gradul III cu un caine maidanez si un admirator al acestuia.
Ingandurat precum sunt de obicei, aproape de intrarea in scara blocului, vad cum latra de la departare si se apropie destul de rapid, o potaie maidaneza, negra, care-mi ajungea undeva pana la brau – asta asa… pentru a va face o idee despre cat de dragalas era ea.
Evident ca m-am speriat, iar fix cand potaia a ajuns in fata mea, i-am tras un sut in mecla. Nu ma gandeam ca ma pot sincroniza atat de bine, dar nu ma gandeam nici ca jegul negru, poate reactiona atat de rapid. Astfel incat dupa ce i-am tras sutul, a reusit sa-mi clipseze putin cu unul dintre canini, siretul pantofului.
Dupa “impact”, piciorul meu s-a resimtit, la fel si cainele care s-a dat putin mai spate, dar asta nu l-a facut sa se si opreasca din latrat.
De la cativa metri privea un “nenea”, pe la vreo 20 de ani, care dupa ce a vazut toata scena, a inceput sa ma boscorodeasca, spunandu-mi ca n-am nici pic de mila pentru saracele animale.
- Cacat! omule, tu esti prost, nu ai vazut ca m-a apucat de picior? i-am replicat.
Atat a asteptat, iar intr-un acces de furie probabil, ori de idiot ce era, a inceput sa asmuta cainele pentru a ma musca din nou.

A urmat un schimb de replici, pe care nu as vrea sa le las asternute aici.

Dupa toate astea, stau si ma intreb, oare cum au scapat celelalte orase europene, de cainii vagabonti?
- Scapand si de oamenii care-i adopta, doar partial. Si bine mi se pare ca zic “doar partial” – caci daca as fi pus vreun individ ce hraneste un caine maidanez, sa-l ia acasa, sigur ar fi stramba din nas.
- Oare au scapat de ei, inainte aparitiei organizatiilor ce au ca scop protejarea cainilor vagabonzi – prin metode considerate de catre unii mai putin ortodoxe? Ca Doamne, doar n-o fi rasa protejata de lege.
- Oare i-au racolat pe toti la marginea orasului, lasandu-i sa-si traiasca viata decent, pana la adanci batraneti?

Estimativ, ma intreb, cati ani vor mai trece pana cand vom scapa de cainii vagabonzi? Pana cand vom putea spune cu adevarat ca ne-am dat jos din copaci in urma cu ceva ani buni…

Ce a reusit si ce nu a reusit, sa faca Adriana Saftoiu, marti la intalnirea cu cei 100 de studenti:

- a izbutit sa catalogheze studentii ca fiind unii neinformati, delasatori si puturosi;
- a reusit sa evidentieze principalele calitati ale unui politician, printre care se numara si abilitatea de a fi un bun orator, dar in acelasi timp a reusit sa se si contrazica aratandu-si admiratia pentru Johannis si pentru faptul ca acesta este stangaci, neamţ (dupa cum ea spune), in exprimare atunci cand trebuie sa ofere un interviu in fata camerelor de filmat;
- a reusit sa intocmeasca o lista, cu ajutorul lui Andrei Gerea si al studentilor, a politicienilor considerati buni si rai;
- a dorit ca toata intalnirea sa fie una serioasa, dar nu prea i-a iesit. Din moment ce Gerea i-a deturnat planul cu ajutorul unor emoticonuri desenate chiar cu mana lui deasupra termenilor bun si rau, si a poreclelor folosite pentru enumerarea politicienilor;
- nu a dorit sa discute problema parlamentarilor traseisti. Probabil si ea a facut candva “autostopul” ?!?
- nu a reusit sa-si prezinte opinia in ceea ce priveste criteriile alegerii unui bun candidat la presedinite, oprindu-se la fraza: ” Eu sunt membru PNL, deci votez PNL!”;
- a reusit sa induca un aer de superioritate in fata celor prezenti, deranjand astfel o parte a electoratului PNL-ului. Cel putin asa spun gurile rele.
- si nu in ultimul rand, a reusit sa ofere de prea multe ori, ca exemplu negativ, Ministerul Turismului in frunte cu ministrul acestuia. Femei, domn’le, femei. Tre’ sa se certe intre ele. N-ai ce le face!

In rest, nimic concret…