sunt jos

Cu mare compasiune pentru cei pe care-i voi jigni oarecum in aceasta postare, tin sa dau publicitatii faptul ca-i urasc pe toti cei care si-au facut plantatii virtuale.
Ca o fi la moda, ca o fi spirit de turma (care tot dracu’ ala e cu “a fi la moda”), ca o fi vreun premiu in joc, ori mai stiu eu ce amuzament undeva la jumatea distantei dintre utilizator si site – parca mania asta cu plantatiile a atins cote inimaginabile. Pai mama ei de treaba, de nu primesc zilnic, peste 30 de cereri in genul “ajuta-ma sa-mi cresc plantatia trai-ti-ar familia”.

Am intrat pe site-ul cu pricina, si… nu m-a impresionat cu nimic. In sensul ca am observat o masina rosie, o chestie ciudata (tot rosie) si doua poze cu niscaiva ierburi. Dupa asta, am zis: “mă, sunt eu zăpăcit si nu vad unde-i şpilul, unde-i reciprocitatea, cum bine zicea cineva. Care-i treaba cu plantatia?”,asa ca am apelat la un specialist.

.Eu.: si cu plantatia aia ce dracu faci, te joci?
.Eu.: creste ceva sau cum e ?
Specialist: trebuie sa dati voi click sa imi dea monezi
Specialist: o plantez, dupaia o recoltez, dupaia o pun la uscat, dupaia la prajit, dupaia la preparare si e gata cana!
.Eu.: si nu e niciun joc
.Eu.: trebuie sa faci decat puncte, a?
.Eu.: in rest nu poti sa prăşeşti p-acolo?
.Eu.: nimic!?!
.Eu.: sau prăşeşti ?
Specialist: nu, decat iti cumperi un omulet specializat in plantatie
.Eu.: si ii dai ăluia bani
.Eu.: sa le faca
.Eu.: a?
Specialist: da
Specialist: monezile
.Eu.: si nu il muti
.Eu.: nu faci nimic
.Eu.: ?
.Eu.: nu e distractiv?
Specialist: nu, daca joaca toti joc si eu

Am observat ca nu-i de mine daca nu implica automat o munca istovitoare, ce-mi poate lasa un bronz de tractorist, asa ca m-am repliat pe ajutor:

Un jucator necunoscut: bah esti
Un jucator necunoscut: ?
.Eu.: da ba
.Eu.: ia zi
Un jucator necunoscut: ajuta-ma sa imi cresc plantatia http://lumeacaf…
Un jucator necunoscut: pls
.Eu.: fu… plantatiile voastre
.Eu.: )))
.Eu.: hai ma ca te ajut
Un jucator necunoscut: hai ma taci
Un jucator necunoscut: asa
.Eu.: gata ma ti-am dat click
Un jucator necunoscut: ok mc

Se poate observa ca in ciuda multor pareri contra, sunt un bun samaritean, dar ce e drept- unul putin cam prost de gura.

L.E.: “monezile” nu-s ale mele!

Aceeasi melodie ce-mi freaca urechea de mai bine de trei zile.

Nea Costică inglobeaza profilul unui unchi intre doua varste al oricarei familii de romani. Are toate calitatile din lume, remarcandu-se de departe prin calmitatea cu care actioneaza in situatii dificle, candoare cu care isi trateaza nepoteii atunci cand este obligat sa le indeplineasca toate chitibusurile, rabdarea cu care le confectioneaza avioane bontite din hartie si chiar precizia cu care el le face totusi sa zboare dupa ce au fost rupte de catre cei doi impieliţaţi.
Dar printre atatea cuvinte de lauda, nea Costică se diferentiaza, ca orice om, printr-un defect. Unul singur! N-are ţinere de minte…

Deseori este trimis sa cumpere tot felul de lucruri. De la apa minerala, bere pentru frat-su, covrigei pentru aia micii, papiota, prosoape, hartie igenica si multe altele. Cam tot ce se poate gasi in casa unui om si lipseste. El este calul de bataie al “familiei ocupate” din perioada moderna.
Numai ca defectul lui cu pretentiile unei familii moderne, si ocupate pe deasupra, nu prea se potrivesc, deoarece Costică al nostru cam uita sa cumpere anumite chestii. Este chestionat deseori de catre fratele lui, care-si permite sa-l ia la rost dupa ce se intoarce de la aprozar:
- Ai luat rosii?
- Da!
- Si babeţică pentru ala micu?
- Da!
- Tigari mi-ai luat?
- Aici le am!
- Perfect! Paine ai luat?
- …
- Sa nu-mi spui!?!
Nea Costel tace…
- Iară mă, iară? Fir-ar al dracului de noroc! Bă tu mereu uiţi câte ceva, bă nu eşti bun de nimic.

Pentru evitarea eventualelor complicatii fara rost, si trecerea peste defectul lui Costică s-a inventat lista de cumparaturi.
Fratele lui o intocmeste minutios, chinuindu-se sa scrie cat mai frumos si cu litere de-o schioapa astfel incat Costel sa o inteleaga. Este trecuta in fruntea listei painea pentru ca se stie ca nea Costel area o slabiciune pentru ea, fiind primordial uitata de catre cel din urma.
Sunt trecute si ouale, ceapa, rosiile si castravetii, scrise la fel de mare, de corect de rosu si de frumos pentru a straluci in privirea lui Costel.
Este pusa in buzunarul din dreapta dupa care eroul nostru este trimis sa faca toate cumparaturile.
La intoarcere este iar chestionat:

- Gata? te-ai descurcat?
- De minune! raspunde nea Costel
- Paine ai luat?
- Da!
- Oua?
- Le-am pus in plasa imediat dupa ce am cumparat painea!
- Castravetii si rosiile?
- Aici sunt!
- Ceapa?
Costeluş scotoceste prin sacosa de cumparaturi. Da din colt in colt, o intoarce pe dos, o sterge, dar nimic. Ia ceapa de unde nu-i.
- Bă tu ai uitat? Pai bine mă, nu ţi-am dat eu lista?
Nea Costel roşeste zicand:
- Am uitat de listă…

Observ in ziua de azi o rautate a oamenilor crescuta peste limita normala. De fapt mult peste limita normala, limita normala considerand-o ca ajungand nu la aplicarea agresiunii fata de semeni, violuri, crime sau alte mizerii faptuite de catre oamenii cu suflet pe doua picioare, ci lucuri marunte – precum invidie, barfa, ura, indiferenta.
Acum cateva zile vedeam din autobuz cum un individ zacea pe caldaramul din fata Muzeului Judetean, poate beat, poate mort, poat doar somnoros dar nici macar bagat in seama de vreunu trecator.
Oare s-a oprit cineva sa il intrebe pe cersetorul de la gura statiei de metrou, de ce a ajuns in halul ala? Chiar daca poate multi vor spune ca odata l-au “ajutat” financiar oferindu-i 2 lei, tot indiferenti sunt daca nu s-au aratat oarecum interesati de situatia lui.
Oare a intrebat cineva pe individa ce chestioneaza studentii Universitatii din Pitesti despre ziua in care se afla – de ce face asta, fara a-i raspunde doar simplu prin: sambata, luni sau miercuri?
Oare s-a oprit cineva sa schimbe doua vorbe cu un amarat, ce se “plimba” pe holurile spitalului, intr-un carut cu rotile, avand amblele picioare amputate de la genunchi in jos?
Oare a stat cineva mai mult de trei ore de joaca cu un copil dintr-un centru de plasament, dupa ce s-au impartit cadourile “umanitare”?
Cred ca asta e indiferenta…

Miercurea trecuta, asteaptam autubuzul in statia de la liceul Bratianu. Doi oameni in varsta, sot si sotie se apropie de o tanara si intreba puternic de numarul autobuzului care tocmai a trecut.
Ea le raspunde rapid, iar dupa ce le vede feţele se departeaza.
Initial nu am realizat de ce tipa a facut lucrul asta. Dupa cateva momente, batraneii probabil isi dau seama de reactia individei si simtindu-mi prezenta se apropie de mine.
La trecerea urmatorului autobuz, batranica ma intreaba care a fost numarul lui. Tocmai trecuse linia 19, ii spun dupa care le vad chipul amandurora si realizez de ce intrebau.
Erau orbi. continue reading…

Nu stiu daca sunt beat, dar e cert ca mi-am adus aminte de ceva ce mi-a “tulburat” copilaria; mi-am adus aminte de elefănţelul cu apa. Da, ala de il umpleai cu apa, avea un dop undeva prin fundul plasticat al elefantului folosit pentru a inmagazina presiunea apei, apa ce urma a fi ulterior evacuata pe trompa “animalului” in scopul “impuscarii” adversarului.
Juca rolul unui pistol cu apa; era greu de utilizat pentru ca nu avea tragaci iar pentru impuscarea inamicului trebuia apasata burta elefantului. Era realizat dintr-un plastic moale din cate tin minte. Capatul trompei era prevazut cu o duza de pulverizare ce-mi dadea deseori batai de cap. Mai ales la modelul cu alimentare pe trompa (ca era si unul din ala).

Stiu ca la un moment dat imi cumparasera ai mei un pistol adevarat cu apa, verzui, transparent. Mi l-au cumparat mie, dar cum avea si am un frate mai mare, si l-a insusit, astfel incat eu am ramas tot cu vechiul elefant.
In “razboaie”, ca un combatant modern, el reusea mereu sa ma faca fleaşcă cu micul pistolaş chinezesc, eu fiind inca inarmat cu un elefant comunist.
Numai ca, pistoalele alea chinezesti aveau o defectiune. Ma rog, aveau mai multe… dar principala se lega de faptul erau usor casabile.
Se spargeau al dracului de repede, iar o mica fisura facea sa se scurca apa inmagazinata intr-un ritm alarmant – motiv de bucurie pentru mine si elefantul comunist.
Uneori chinezariile astea se lipeau cu penandez sau super glue (aka. prelandez sau superglu’), fiind tocmai bune pentru inca un razboi.

Mai tarziu am avut ocazia de “a-mi” achizitona un super liquidator (un fel de pistol cu apa mai mare, ce-l numeam atunci super lipidator) cu care imi stropeam vecinele, doar cu scopul de a le face sa il certe pe fratele meu, cu expresii precum: “frate-tu ala bombeu iar m-a stropit cu apa, uite cum mi-a facut tricoul…”.
Si rau ii parea lui…

Ce mai vremuri…

Sărăcuţul lejereanu, de când nu a mai avut el parte de filmuleţe. Iar pentru a-l revitaliza, am să-i dau două de data asta:

1.Mă întreb: oare mai e bună coloana verterbrală a ăstora? :

2.Da, pentru ea m-aş muta în Brazilia! continue reading…

Pornind de la o emisiune in care moşierul Mircea Dinescu indemna populatia sa plece si sa se stabileasca cu toate catrabalâcurile la tara, s-a ajuns la o discutie apriga intre mine si un mare sustinator al traiului in mediul rural.
Avand de partea mea faptul ca m-am nascut si crescut in oras, locuind si traind pana acum tot in oras, sunt sustinatorul inrait al acestui mediu.
Contracandidatul meu de expunere care s-a nascut si a trait pana la varsta de 20 de ani in mediul rural, mutandu-se ulterior in oras pentru un loc de munca bun, nu este de aceeasi parere cu mine.
Trebuie explicat ca persoana cu care am avut disputa are 20 de ani petrecuti in mediul rural si alti 20 in mediul urban, fapt pentru care cred ca are o imagine detaliata a celor doua medii de viata.
Pentru o mai buna relatarea a faptelor o sa il numesc pe “contracandidatul” meu: M.

M. mi-a aruncat in discutie argumente precum “viata la tara este mult mai sanatoasa decat cea de la oras”, argumente pe care le-am aprobat cu mult respect. Dupa, mi-a spus ca “in mediul rural poti face o economie bunicica, scutind banii pe care in mod normal ii dadeai pe cateva legume, cateva gaini si un porc” . Raspunsul meu a fost ferm: ” da! poti economisi ceva doar daca ai un venit stabil dintr-o anumita sursa”
“Cum asa?!?”

Pentru a-i arata de ce consider mediul rural inca o loterie i-am pus cateva intrebari. Presupunand ca vom trai fara niciun venit, doar cu aer, luand spre exemplu un proaspat absolvent de liceu sau facultate ce se muta la tara imediat dupa terminarea anilor de studii. Se pun intrebarile:
- De unde va avea el bani sa cumpere rasadurile ori animalele? presupunand ca terenul si casa necesara mutarii acestuia in mediul rural le are deja, primite ca mostenire.
- Daca acesta va face rost de bani pentru cumpararea celor din urma, cu ce va trai individul cat timp plantatiile vor creste, cat timp animalele vor creste? Timp ce nu trebuie neglijat, daca mergem pe premisa mutarii in mediu rural si inceperii unei vieti de la zero.
- Oare va avea o productie sanatoasa? intrebare ce se merita completata prin: Oare animalele nu vor muri? oare plantatiile nu vor fi distruse de diferiti factori?
- De unde vor veni banii pentru a ara terenurile primite ca mostenire?
- Ce se va face iarna? De unde vor veni banii pentru lemnele necesare incalzirii casei?

“Bun, bun, gata! mi-a spus M.; te angajezi!”

Ok, unde?!?!
In principiu “piata de desfacere a locurilor de munca” (ironic) in mediul rural este mai mult decat inexistenta. Poate singurele locuri de munca ce merita si ofera un venit lunar satisfacator sunt cele de preot, politisit, invatator si sa nu-l uitam in cele din urma pe vanzator. Spun asta pentru ca in ziua de azi sunt si principalele locuri de munca ce le poti gasi intr-o comuna romaneasca.

Locurile de munca “afiliate” unor ferme, locuri de munca ce ar fi trebuit sa primeze intr-un astfel de mediu, sunt total inexistente.
Dupa 1989, CAP-urile s-au desfiintat, iar de fermele ce odinioara (hai sa zicem ca produceau cat de cat, avand in vedere umflarea cifrelor) s-a ales praful.
Intr-un drum de aproximativ 30 de kilometri, din Pitesti pana in comunca din care ai mei bunici s-au incapatanat sa plece, exista doar o ferma.
O ferma ce asigura locurile de munca a doar 14 persoane, intr-o comuna de peste 2000 de locuitori.
Scadeti voi politistii, invatatorii, preotii si vanzatorii si vedeti cati someri raman.

Un job in trend in mediul rural ar fi cel “cu ziua”, in care esti platit cu 30 de lei pentru mai mult de 10 ore de munca.
Dar ce se va intampla cu timpul pe care initial il alocasei cresterii de animale, al culturilor? Oare nu am ajuns din nou un orasean, care ia dintr-o parte si da in alta?

M. s-a convins, iar intr-un final am ajuns la un consens: Poti trai la tara doar daca ai un venit stabil, precum pensie, somaj, ori alt ajutor oferit de stat.

Postarea asta ar fi putut avea si tiltul: “Cum se distreaza un burlac de Sf Valentin”, ori “Ce prieteni idioti am”, sau “Cat de cretini sunt cei de la otv”, “Ori un dobitoc, incercand sa agate de Valentine’s day ceva «prospaturi» si-a gresit numarul de telefon dandu-l pe al meu pe un post de televiziune” – dar cel din urma ar suna mai mult a “Libertatea”, fiind prea asemanator ideologiei celor ce ii voi blama in acest post – in total dezacord cu principiile mele, iar celelalte fiind simple banuieli.

Pentru a va scoate putin din incurcatura cu tilurile am sa va povestesc, cu doua trei vorbe, cam cu cine impartam “covrigi” prin telefon ieri la ora 2 am. Trebuie sa marturisesc inca de pe acum ca povestioara face parte din categoria “personal”, asa ca nu se vor aproba comenatrii de genul: “dar ce ma intereseaza nene ce faci tu, si cu cine te certi tu, si cu cine imparti tu covrigi, si ce aventuri extracotidiene ai tu.”

Inapoindu-ma devreme acasa, dupa ce mananc si-mi fac un duş, ma priponesc cinstit in pat, asta fiind undeva pe la miezul noptii.
La ora 1.20 sunt trezit de telefon, care de vreo cinci minute incepuse sa sune necontenit. De obicei nu-l bag in seama iar daca e sa raspund cumva la astfel de ore, sunt mai mult decat indiferent cu interlocutorul, in sensul ca raspund si pun telefonul pe birou pentru a “vorbi” singur si pentru a nu ma mai deranja cu soneria lui. Dar azi noapte tot suna! In principiu m-am gandit ca e vreo problema, ca s-a intamplat vreo nefasta cu vreun amic, ruda, ori mai stiu eu ce persoana apropiata, asa ca am raspuns.
Pentru scurt timp se auzi un glas firav de femeie, dupa care convorbirea se inchise brusc.
Nu am dat mare importanta apelului crezand ca e una dintre fostele prietene cu apucaturi ciudate, ce vrea sa-mi chestioneze sufletul ori sa se lase indrumata in miez de noapte despre anumite lucruri marunte.
La scurt timp, telefonul a inceput din nou sa sune. De data asta era un numar secret.
L-am scos din priza pentru ca era si el saracul la incarcat si l-am pus pe silentios. Dar nici asta nu a mers. Incepuse sa vibreze mai rau ca un bord de dacie aflata in treapta a patra.
Atunci mi-a sarit somnul! Veste rea, caci nu fac niciodata mai urat decat atunci cand imi e perturbata somnul. Sunt pe principiul: cand imi sare somnul imi sar si dracii.

Ma uit la telefon, peste 20 de apeluri pierdute. Deschid lista cu apeluri si vad o multime de numere necunoscute. Intru imediat la idei si-mi zic ca nu-i a buna, gandindu-ma imediat ca numarul meu e facut public prin cine stie ce site inventat de un webmaster prost ingenios precum cel de la Pulso.
Deschizand calculatorul, fac o cautare rapida pe tata google dupa numarul meu de telefon, incercand astfel sa imi probez ipoteza, insa nu gasesc nimic relevant.
La scurta vreme primesc un mesaj.

ma numesc myky sunt d bukuresti.Daq akum sunt in DB l tara.Imi pare bn.

Raman perplex nestiind cum sa reactionez. In spun ca e vreo greseala, urmand a-mi adauga in minte: da, si eu sunt din Obrajistea de sus. La un moment dat, o sa iti para rau!”
In tot acest timp, telefoanele tot veneau, si bipuri si rasbipuri si semibipuri. Nu intelegeam care e treaba, daca pe internet nu sunt, atunci unde?
In urmatoarele secunde primesc cel de-al doilea mesaj scris intr-o romana de – (minus) clasa a treia:

ke dak esti l otv. Dc nu-mi raspunzi l ms ji.Nu ai kqedit.

Mi-a placut a doua parte in care ea stie sa scrie “mesaj”, cu “ji” deduncad in principiu ca alcatuieste cuvinte noi precum “mesaji”, dar prim parte m-a lasat masca. Cum mama dracu OTV? eu si otv? nu intelegeam rostul celor spuse.
Imediat am pronit televizorul si am dat pe otv, acelasi post unde un cretin cu freza de cocean canta manele, aceeasi emisiune mizera a celebrului Dan Diaconescu in care cica, mai nou, anumiti indivizi se indragosteau in direct.
Nu vad rostul intre numarul meu de telefon si spusele din mesaj, asa ca hotarasc sa sting televizorul si telefonul, bagandu-ma ulterior in pat.
Stau cinci minute gadindu-ma la ce cacaturi mai pot debita unii in ziua de azi. Dintr-o data ma trezesc si-mi zic: “ma, daca mesajul are dreptate?”. Ma ridic din pat, pornesc televizorul si-l potrivesc din nou pe otv, pornindu-mi si telefonul, moment in care, aproape instantaneu incepe sa sune.

De la celalat capat al liniei se aude o voce de femeie, ce ma intreba ce fac.
continue reading…

Am dat peste o minunatie de cataloga in ultima perioada. E scump, bine colorat, l-as putea numi chiar de calitate, numai căăă… hai sa spun asa, in privinta lui am o mica nelamurire.

Inteleg eu ca pretul “e la podea” dar totusi, se face reclama la parchet laminat, covoare si linoleum, sau pantofi, patine si roşcate?

De ce atunci cand spui ceva magnific, ce ar trebui sa intre in posteritate, ceva nemaipomenit, se va gasi cineva sa-ti inteleaga mesajul pe dos, ca la telefonul fara fir, iar atunci cand spui ceva prost, din greseala, ceva ce n-ar trebui memorat si auzit de catre nimeni, atunci toti vor retine mesajul fara niciun fel de bruiaj, fix cum l-ai scuipat din gura, cuvant cu cuvant, fara vreo interpretare.